Melcul

Am ci­tit un ar­ti­col care mi‑a fă­cut silă. Nu de ac­tori și nici de va­lori, ci de su­fi­ciența unor in­di­vizi care cred că îm­proș­când cu jig­niri în ju­rul lor pot să se evi­den­țieze, să de­vină re­pere, să-și con­firme pro­pria va­loare. Să com­pari ta­len­tul unui ac­tor cu al unui fo­tba­list este o do­vadă de pros­tie. Să spui că arta se re­duce la a te tă­văli pe scenă e semn de in­cul­tură gravă. A scrie pu­blic des­pre asta e o în­gâm­fare nemăsurată.

Au­to­rul mi­ze­riei res­pec­tive cade în cap­cana pro­pri­u­lui ra­țio­na­ment: fap­tul că scrie într‑o fi­țu­ică de miș­to­că­reli fa­cile nu‑l în­drep­tă­țește să cre­adă că are vreo că­dere să ju­dece ac­to­ria. Iar ati­tu­di­nea asta de silă la adresa al­tora îmi amin­tește de un poem al lui Ma­rin So­rescu, care mi se pare că des­crie per­fect situația:

Mel­cul și‑a as­tu­pat bine ochii
Cu ceară,
Și‑a pus ca­pul în piept
Și pri­veste fix
În el.

Dea­su­pra lui
E cochilia –
Opera sa perfectă
De care‑i e silă

În ju­rul cochiliei
E lumea,
Res­tul lumii,
Dis­pusă în­colo și-ncoace
După anu­mite legi
De care‑i e silă

Și‑n cen­trul acestei
Sile universale
Se află el –
Melcul,
De care‑i e silă.

De ce mi‑e silă mie de ac­tori și valori Să fie clar de la în­ce­put. Res­pect ta­len­tul în toate for­mele lui. Dar ta­len­tul nu are nicio le­gă­tură cu inteligenţa.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...