Nu sunt chiar așa de mulți ani de când gân­deam că edu­ca­ția ur­bană a ro­mâ­ni­lor lasă de do­rit din ca­uza in­ter­va­lu­lui scurt de timp în care s‑a pro­dus mi­gra­ția noas­tră din spa­țiul ru­ral în cel ur­ban. Oc­ci­den­tul a tra­ver­sat acest spa­țiu is­to­ric în sute de ani, pe când noi am fost îm­pinși de co­mu­niști să o fa­cem în doar câ­teva zeci de ani – era im­po­si­bil ca tranzi­ția să fie per­fectă, iar noi să ne câști­găm ur­ba­ni­ta­tea în mod com­plet și ireversibil.

Ză­bo­vește în noi încă ță­ra­nul ro­mân din su­tele de ani de su­pra­vie­țu­ire is­to­rică a unui po­por dez­bi­nat din ca­uza lip­sei unei clase con­du­că­toare care să aibă con­sis­tența și co­e­rența ne­ce­sare unei na­țiuni pu­ter­nice. Cli­va­jul acesta in­cre­di­bil din­tre cei de sus și cei de jos, aproape ne­în­tâl­nit la alte na­ții, mă face să cred că te­o­ria lui Neagu Dju­vara des­pre ori­gi­nea cu­mană și pe­ce­n­egă a aris­to­cra­ției ro­mâ­nești nu e lip­sită de lo­gică și te­mei. Iar ță­ra­nul acesta, me­reu tra­tat ca masă de ma­ne­vră și sursă de bi­ruri, a fost zvâr­lit pe ne­aș­tep­tate în bu­ri­cul târ­gu­lui și i s‑a ce­rut să aibă ma­niere mic-pariziene.

În Bra­șo­vul ani­lor ‘80 se vor­bea foarte mult des­pre mol­do­ve­nii din car­ti­e­rele Trac­to­rul și Stea­gul Roșu. Com­por­ta­men­tul lor era to­tal inac­cep­ta­bil pen­tru lo­cal­ni­cii edu­cați ai stră­ve­chiu­lui Kron­stadt – prin­tre multe alte pă­cate de ne­ci­vi­li­tate, bo­xele de pi­c­kup scoase pe geam care re­văr­sau spre stradă hore și sârbe zgo­mo­toase erau sem­nul unui pri­mi­ti­vism demn de dis­preț. Ceau­șescu îi adu­sese însă cu forța ca să po­pu­leze mega-in­dus­tria sa na­țio­nală, ames­te­când ne­pă­să­tor cul­tura ste­pei ru­sești cu cea a bu­r­gu­lui te­uton. De din­colo de gea­mu­rile blo­cu­ri­lor în forma de cu­tie de chi­brit, niște mu­jici mol­do­veni tră­iau pro­pria lor dramă a dez­ră­dă­ci­nă­rii din sa­tul natal.

Până nu de­mult eram la fel de exas­pe­rat de com­por­ta­men­tele ru­rale ma­ni­fes­tate în mij­lo­cul ora­șu­lui. Înă­un­trul gân­du­ri­lor mele exista o pre­ju­de­cată a su­pe­ri­o­ri­tă­ții ci­vi­li­za­ției ur­bane, a că­rei primă con­di­ție era le­pă­da­rea de în­de­le­t­ni­ci­rile ru­rale. Îna­inte de ‘89 exista o mo­ti­va­ție pen­tru a cul­tiva ro­șii și a crește gă­ini în spa­tele blo­cu­ri­lor: mân­ca­rea era ex­trem de li­mi­tată, tre­buia să faci orice ca să com­ple­tezi co­șul zil­nic al fa­mi­liei. După aceea am fost con­vins că abu­n­dența ca­pi­ta­listă ne va inunda cu bin­e­fa­ce­rile sale și de aceea agri­cul­tura prac­ti­cată în pe­ri­me­trul ur­ban este sem­nul îna­po­ie­rii noas­tre culturale.

Însă cor­nul abu­n­den­ței ca­pi­ta­liste s‑a re­văr­sat doar că­tre pu­țini din so­ci­e­tate. Ur­ba­nis­mul s‑a do­ve­dit a fi mai de­grabă o aglo­me­ra­ție su­fo­cantă de in­di­vizi care se aga­sează re­ci­proc, ge­ne­rând mi­to­că­nie și gro­bi­a­nism. Trep­tat am în­țe­les că nu sim­pla aban­do­nare a ocu­pa­ți­i­lor ru­rale era ceea ce ne con­duce că­tre ci­vi­li­za­ție, ci mo­dul în care ne ra­por­tăm unii la cei­lalți in­di­fe­rent de edu­ca­ția și con­vin­ge­rile fi­e­că­ruia din­tre noi.

De­u­năzi am gă­sit pe Fa­ce­book un link că­tre un ar­ti­col des­pre un tip care cul­tivă le­gume pe pe­luza din fața ca­sei. Și poate cel mai mult m‑a miș­cat fap­tul că ceea ce îi pri­so­sește față de con­su­mul pro­priu oferă gra­tuit ve­ci­ni­lor. În orice caz nu mi se mai pare de­loc ru­rală și ne­ci­vi­li­zată o ast­fel de idee pe fon­dul unei lumi care se în­dreaptă tot mai ho­tă­râtă spre in­dus­tria­li­za­rea ali­men­ta­ției, deși este evi­dent fap­tul că efec­tele aces­tui tip de hrană pen­tru să­nă­tate sunt din­tre cele mai ne­ga­tive. În co­men­ta­ri­ile unei alte pos­tări de pe Fa­ce­book alt­ci­neva se lă­uda cum a de­ter­mi­nat sa­cri­fi­ca­rea unor co­coși și gă­ini ale unei gos­po­dă­rii ră­mase stin­gheră în­tre blo­curi, pen­tru că de­ran­jau som­nul în­tre­gu­lui car­tier. Nu m‑am pu­tut îm­pie­dica să nu mă gân­desc câte ge­ne­ra­ții de oa­meni au trăit în sate fără să tre­bu­iască să sa­cri­fice co­co­șii. Poate că am de­ve­nit un pic prea sen­si­bili la zgo­mo­tele na­tu­rii, în timp ce tra­fi­cul asurzi­tor al ora­șe­lor pare că nu ne de­ran­jează, iar clu­bu­rile cele mai apre­ciate sunt cele care ne sparg tim­pa­nele cu rit­muri de bunți-bunți.

Până la urmă nu ple­dez aici pen­tru a crește toți gă­ini și a cul­tiva ro­șii în spa­tele blo­cu­lui. Dar vă in­vit să me­di­tați dacă dis­tanța din­tre noi și na­tură nu s‑a mă­rit într-atât în­cât să fi ui­tat cu to­ții că to­tuși cân­te­cul unui co­coș prin­tre blo­curi e mai fru­mos în com­pa­ra­ție cu zgo­mo­tele ur­bane pe care noi în­șine le producem.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.