Nu sunt chiar așa de mulți ani de când gândeam că educația urbană a românilor lasă de dorit din cauza intervalului scurt de timp în care s‑a produs migrația noastră din spațiul rural în cel urban. Occidentul a traversat acest spațiu istoric în sute de ani, pe când noi am fost împinși de comuniști să o facem în doar câteva zeci de ani – era imposibil ca tranziția să fie perfectă, iar noi să ne câștigăm urbanitatea în mod complet și ireversibil.
Zăbovește în noi încă țăranul român din sutele de ani de supraviețuire istorică a unui popor dezbinat din cauza lipsei unei clase conducătoare care să aibă consistența și coerența necesare unei națiuni puternice. Clivajul acesta incredibil dintre cei de sus și cei de jos, aproape neîntâlnit la alte nații, mă face să cred că teoria lui Neagu Djuvara despre originea cumană și pecenegă a aristocrației românești nu e lipsită de logică și temei. Iar țăranul acesta, mereu tratat ca masă de manevră și sursă de biruri, a fost zvârlit pe neașteptate în buricul târgului și i s‑a cerut să aibă maniere mic-pariziene.
În Brașovul anilor ‘80 se vorbea foarte mult despre moldovenii din cartierele Tractorul și Steagul Roșu. Comportamentul lor era total inacceptabil pentru localnicii educați ai străvechiului Kronstadt – printre multe alte păcate de necivilitate, boxele de pickup scoase pe geam care revărsau spre stradă hore și sârbe zgomotoase erau semnul unui primitivism demn de dispreț. Ceaușescu îi adusese însă cu forța ca să populeze mega-industria sa națională, amestecând nepăsător cultura stepei rusești cu cea a burgului teuton. De dincolo de geamurile blocurilor în forma de cutie de chibrit, niște mujici moldoveni trăiau propria lor dramă a dezrădăcinării din satul natal.
Până nu demult eram la fel de exasperat de comportamentele rurale manifestate în mijlocul orașului. Înăuntrul gândurilor mele exista o prejudecată a superiorității civilizației urbane, a cărei primă condiție era lepădarea de îndeletnicirile rurale. Înainte de ‘89 exista o motivație pentru a cultiva roșii și a crește găini în spatele blocurilor: mâncarea era extrem de limitată, trebuia să faci orice ca să completezi coșul zilnic al familiei. După aceea am fost convins că abundența capitalistă ne va inunda cu binefacerile sale și de aceea agricultura practicată în perimetrul urban este semnul înapoierii noastre culturale.
Însă cornul abundenței capitaliste s‑a revărsat doar către puțini din societate. Urbanismul s‑a dovedit a fi mai degrabă o aglomerație sufocantă de indivizi care se agasează reciproc, generând mitocănie și grobianism. Treptat am înțeles că nu simpla abandonare a ocupațiilor rurale era ceea ce ne conduce către civilizație, ci modul în care ne raportăm unii la ceilalți indiferent de educația și convingerile fiecăruia dintre noi.
Deunăzi am găsit pe Facebook un link către un articol despre un tip care cultivă legume pe peluza din fața casei. Și poate cel mai mult m‑a mișcat faptul că ceea ce îi prisosește față de consumul propriu oferă gratuit vecinilor. În orice caz nu mi se mai pare deloc rurală și necivilizată o astfel de idee pe fondul unei lumi care se îndreaptă tot mai hotărâtă spre industrializarea alimentației, deși este evident faptul că efectele acestui tip de hrană pentru sănătate sunt dintre cele mai negative. În comentariile unei alte postări de pe Facebook altcineva se lăuda cum a determinat sacrificarea unor cocoși și găini ale unei gospodării rămase stingheră între blocuri, pentru că deranjau somnul întregului cartier. Nu m‑am putut împiedica să nu mă gândesc câte generații de oameni au trăit în sate fără să trebuiască să sacrifice cocoșii. Poate că am devenit un pic prea sensibili la zgomotele naturii, în timp ce traficul asurzitor al orașelor pare că nu ne deranjează, iar cluburile cele mai apreciate sunt cele care ne sparg timpanele cu ritmuri de bunți-bunți.
Până la urmă nu pledez aici pentru a crește toți găini și a cultiva roșii în spatele blocului. Dar vă invit să meditați dacă distanța dintre noi și natură nu s‑a mărit într-atât încât să fi uitat cu toții că totuși cântecul unui cocoș printre blocuri e mai frumos în comparație cu zgomotele urbane pe care noi înșine le producem.
Lasă un comentariu