Fa­mi­lia mea are o tra­di­ție în pri­vința ape­lu­ri­lor te­le­fo­nice, pe care o trans­mite cu con­ști­in­cio­zi­tate din ge­ne­ra­ție în ge­ne­ra­ție, cam din vre­mea când a apă­rut acest mi­nu­nat in­stru­ment de co­mu­ni­care: tre­buie să suni re­gu­lat pe cei din ge­ne­ra­ția an­te­ri­oară, ca să le de­mon­strezi că îi iu­bești și că nu i‑ai ui­tat. Dacă ai în­târ­ziat cu ape­lul te­le­fo­nic, e clar că nu-ți pasă de ei.

Îmi amin­tesc că prin anii ’70 po­ves­tea asta se re­peta ci­clic cu bu­ni­cii și un­chii mei din Câm­pu­lung. Mama tre­buia să‑i sune cam la zece-cinci­spre­zece zile și să pe­treacă oa­rece timp po­ves­tind des­pre vrute și ne­vrute, cu lux de amă­nu­nte, pen­tru că alt­min­teri pri­mea re­plica “bine, hai, lasă, că nu vrei să mai vor­bești cu noi”. Evi­dent urma răs­pun­sul “vai, dar nici vorbă, nu mă gră­besc”, iar de la ca­pă­tul ce­lă­lalt con­ti­nua in­te­ro­ga­to­riul — “ce fac co­piii”, “cum merge cu școala”, “ce note au mai luat”, “ai grijă să mă­nânce bine”, “da’ cât e brânza la voi”, “mai bine ve­niți să lu­ați de aici că e mai ieftină și e adusă di­rect de la stână”, “la Câm­pu­lung când mai ve­niți, că n‑ați mai dat pe aici de mult”. Fe­rească Dum­ne­zeu să‑i fi su­nat doar pe unii — ur­mă­toa­rea con­vor­bire cu cei ne­a­pe­lați în­ce­pea cu o ju­mă­tate de oră de re­pro­șuri că “pe Nico­lae l‑ai su­nat, dar pe noi nu, ai ui­tat că ai cres­cut pe lângă noi”, “așa me­ri­tăm pro­ba­bil”, iar mama mai în­tâi se ex­plica, apoi se la­menta și în fi­nal se scuza că a omis tu­rul com­plet al ape­lu­lui te­le­fo­nic că­tre neamuri.

Pri­veam oa­re­cum amu­zat par­tea asta a re­la­ției la dis­tanță cu ru­dele noas­tre, până când am se­si­zat că mi se spune tot mai des că sunt des­tul de mare și ar tre­bui să pun și eu mâna pe te­le­fon. Trep­tat, vrând-ne­vrând, am in­trat și eu în ru­tina fa­mi­li­ală, cu obli­ga­ți­ile care de­cur­geau din ea. Pe urmă m‑am mu­tat la Câm­pu­lung ca să fac li­ceul sil­vic și, vre­mel­nic, obli­ga­ția ape­lu­lui te­le­fo­nic s‑a trans­for­mat în obli­ga­ția vi­zi­tei. Să nu mă în­țe­le­geți greșit, îmi iu­beam ru­dele, doar că une­ori ce­re­mo­n­i­a­lele la care se con­si­de­rau în­drep­tă­țiți de­ve­neau plic­ti­si­toare pen­tru un ado­les­cent. Din Bra­șo­vul stu­den­ției mele am fost oa­re­cum scu­zat: te­le­fo­nul era de­parte de că­min, toc­mai la poștă și costa cam mult.

A mai tre­cut tim­pul și cei din ge­ne­ra­ția bu­ni­ci­lor mei s‑au pră­pă­dit pe rând. Une­ori mi‑e dor de ei și aș vrea să le mai pot da un te­le­fon. Dar ri­tu­a­lul ape­lu­ri­lor rit­mice a fost pre­luat si con­ti­nuat de mama mea, care aș­teaptă să o sun. Dacă n‑o sun o vreme, îmi spune că “văd că nu-ți mai pasă de mine”, iar eu mă în­treb în gând cum i‑a ve­nit ideea asta după 50 de ani și‑i răs­pund “eeee, pros­tii!”. Apoi mă în­treabă “da’ ție nu ți‑a fost dor de mumă-ta?”. “Ba da”, zic, “dar uite că m‑am luat cu una-alta și am tot amâ­nat să te sun, tu de ce nu mă suni dacă vrei să mă auzi?”. “Păi nu te sun, mamă, că știu că ești ocu­pat și nu vreau să te de­ran­jez, mai bine sună-mă tu când ai timp”. “Bine”, zic, și apoi schimb vorba, dar știm amân­doi că am in­trat în ri­tu­a­lul tra­di­țio­nal al fa­mi­liei noas­tre, că e rân­dul ge­ne­ra­ți­i­lor noas­tre să du­cem obi­ce­iul ăsta mai departe.

Vreau să știu că mă iu­bești. Sună-mă!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Nu pot să-ţi ex­plic stu­poa­rea mea în le­gă­tură cu cei foarte apro­pi­aţi (de-un sânge sau de‑o prietenie)care NU SUNĂ NICIODATĂ. Deşi se simt în­drep­tă­ţiţi să fie su­naţi de ziua lor, să pri­mească ca­do­uri sau să se in­sta­leze la masa de Cră­ciun sau de Pa­şti. Nu ştiu cum pot ac­cepta unii oa­meni fap­tul că doar li se cu­vine, fără a dă­rui. Acum o să zici că am o fa­mi­lie mons­tru­oasă. Nu toată, doar o cracă a ei.
    În ge­ne­ral, eu am o te­o­rie: cred că oa­me­nii în­ce­tează să co­mu­nice atunci când sunt foarte fe­ri­ciţi sau foarte ne­fe­ri­ciţi. Sunt sin­gu­rele stări când îţi eşti de-ajuns ţie în­suţi. Ştiu, mai sunt oa­me­nii cu ade­vă­rat ocu­paţi sau cu ade­vă­rat ne­pă­să­tori. Cu pu­ţin efort şi mai multă exa­gere tot la cele 2 ca­te­go­rii ajung. Parcă să zic că, co­piii încă îşi sună pă­rinţii, dar ter­me­nii de unchi şi mă­tuşi vor ieşi din di­cţio­nar. Pen­tru că ni­meni nu‑i va mai suna.

  2. Anonymous

    Dar des­pre vre­mea cand nu aveam toti te­le­foane, la sat sau chiar la oras, si exista un obi­cei al scri­so­ri­lor, ce zi­ceti? Daca ati prins asa ceva veti in­te­lege ca de fapt, prin te­le­fon sau scri­soare, omul in­cearca sa evite “ne­in­tal­ni­rea” sau, de multe ori, “do­rul”. Mai nou Skype si alte cai de co­mu­ni­care au­dio vi­deo. Toate sunt pa­li­a­tive. Nici una nu poate in­lo­cui “in­tal­ni­rea”…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.