Familia mea are o tradiție în privința apelurilor telefonice, pe care o transmite cu conștiinciozitate din generație în generație, cam din vremea când a apărut acest minunat instrument de comunicare: trebuie să suni regulat pe cei din generația anterioară, ca să le demonstrezi că îi iubești și că nu i‑ai uitat. Dacă ai întârziat cu apelul telefonic, e clar că nu-ți pasă de ei.
Îmi amintesc că prin anii ’70 povestea asta se repeta ciclic cu bunicii și unchii mei din Câmpulung. Mama trebuia să‑i sune cam la zece-cincisprezece zile și să petreacă oarece timp povestind despre vrute și nevrute, cu lux de amănunte, pentru că altminteri primea replica “bine, hai, lasă, că nu vrei să mai vorbești cu noi”. Evident urma răspunsul “vai, dar nici vorbă, nu mă grăbesc”, iar de la capătul celălalt continua interogatoriul — “ce fac copiii”, “cum merge cu școala”, “ce note au mai luat”, “ai grijă să mănânce bine”, “da’ cât e brânza la voi”, “mai bine veniți să luați de aici că e mai ieftină și e adusă direct de la stână”, “la Câmpulung când mai veniți, că n‑ați mai dat pe aici de mult”. Ferească Dumnezeu să‑i fi sunat doar pe unii — următoarea convorbire cu cei neapelați începea cu o jumătate de oră de reproșuri că “pe Nicolae l‑ai sunat, dar pe noi nu, ai uitat că ai crescut pe lângă noi”, “așa merităm probabil”, iar mama mai întâi se explica, apoi se lamenta și în final se scuza că a omis turul complet al apelului telefonic către neamuri.
Priveam oarecum amuzat partea asta a relației la distanță cu rudele noastre, până când am sesizat că mi se spune tot mai des că sunt destul de mare și ar trebui să pun și eu mâna pe telefon. Treptat, vrând-nevrând, am intrat și eu în rutina familială, cu obligațiile care decurgeau din ea. Pe urmă m‑am mutat la Câmpulung ca să fac liceul silvic și, vremelnic, obligația apelului telefonic s‑a transformat în obligația vizitei. Să nu mă înțelegeți greșit, îmi iubeam rudele, doar că uneori ceremonialele la care se considerau îndreptățiți deveneau plictisitoare pentru un adolescent. Din Brașovul studenției mele am fost oarecum scuzat: telefonul era departe de cămin, tocmai la poștă și costa cam mult.
A mai trecut timpul și cei din generația bunicilor mei s‑au prăpădit pe rând. Uneori mi‑e dor de ei și aș vrea să le mai pot da un telefon. Dar ritualul apelurilor ritmice a fost preluat si continuat de mama mea, care așteaptă să o sun. Dacă n‑o sun o vreme, îmi spune că “văd că nu-ți mai pasă de mine”, iar eu mă întreb în gând cum i‑a venit ideea asta după 50 de ani și‑i răspund “eeee, prostii!”. Apoi mă întreabă “da’ ție nu ți‑a fost dor de mumă-ta?”. “Ba da”, zic, “dar uite că m‑am luat cu una-alta și am tot amânat să te sun, tu de ce nu mă suni dacă vrei să mă auzi?”. “Păi nu te sun, mamă, că știu că ești ocupat și nu vreau să te deranjez, mai bine sună-mă tu când ai timp”. “Bine”, zic, și apoi schimb vorba, dar știm amândoi că am intrat în ritualul tradițional al familiei noastre, că e rândul generațiilor noastre să ducem obiceiul ăsta mai departe.
Vreau să știu că mă iubești. Sună-mă!
10:12
Nu pot să-ţi explic stupoarea mea în legătură cu cei foarte apropiaţi (de-un sânge sau de‑o prietenie)care NU SUNĂ NICIODATĂ. Deşi se simt îndreptăţiţi să fie sunaţi de ziua lor, să primească cadouri sau să se instaleze la masa de Crăciun sau de Paşti. Nu ştiu cum pot accepta unii oameni faptul că doar li se cuvine, fără a dărui. Acum o să zici că am o familie monstruoasă. Nu toată, doar o cracă a ei.
În general, eu am o teorie: cred că oamenii încetează să comunice atunci când sunt foarte fericiţi sau foarte nefericiţi. Sunt singurele stări când îţi eşti de-ajuns ţie însuţi. Ştiu, mai sunt oamenii cu adevărat ocupaţi sau cu adevărat nepăsători. Cu puţin efort şi mai multă exagere tot la cele 2 categorii ajung. Parcă să zic că, copiii încă îşi sună părinţii, dar termenii de unchi şi mătuşi vor ieşi din dicţionar. Pentru că nimeni nu‑i va mai suna.
16:12
Dar despre vremea cand nu aveam toti telefoane, la sat sau chiar la oras, si exista un obicei al scrisorilor, ce ziceti? Daca ati prins asa ceva veti intelege ca de fapt, prin telefon sau scrisoare, omul incearca sa evite “neintalnirea” sau, de multe ori, “dorul”. Mai nou Skype si alte cai de comunicare audio video. Toate sunt paliative. Nici una nu poate inlocui “intalnirea”…