Iarna anului 1989 venise devreme peste târgușorul moldovean unde mă aflam ca tânăr inginer stagiar. Nu era prea multă zăpadă, dar frigul înțepenise parcă și puținele întâmplări care colorau arareori viața citadină. Pentru că Târgu Neamț era locul acela despre care puteai spune fără teama de a greși că niciodată nu se întâmplă nimic. Ritmul egal al zilelor era cu atât mai monoton în timpurile acelea ale planurilor cincinale, îndeplinite exemplar și înainte de termen de oamenii muncii, sub coducerea înțeleaptă a conducerii locale de partid.
Eu împlineam mai bine de jumătate de an de când mă alăturasem celor din ocolul silvic și eram, în mare măsură, integrat judicios în colectivul întreprinderii. Ajunsesem acolo prin primăvară, adus prin intervenții de la ocolul silvic Pipirig, unde luasem repartiția guvernamentală — la Târgu Neamț șeful de ocol avansase la inspectoratul județean, locul lui fusese luat de inginerul de la fond forestier și prin schimbările astea se crease un post liber. Auziseră că la Pipirig e un bucureștean cu gura mare și mintea iute și s‑or fi gândit că aș fi potrivit ca inginer de fond forestier. Nu s‑au înșelat, mai ales că eu fusesem fericit să mă mut într-un oraș cu gară, de unde puteam pleca mai ușor acasă ca să-mi văd familia.
Când am ajuns în prima zi la Târgu Neamț, cu vreo două genți de haine și chitara în spinare, nu prea aveam idee unde voi sta. Șeful de ocol s‑a oferit să mă ducă la filiala de vânătoare și pescuit a AJVPS, unde — spunea el — au o cameră liberă. “Ai să-ți cauți după aia o gazdă pe undeva”, mi‑a zis el și eu am dat din cap că da, e o idee bună. Sediul filialei de vânători și pescari era la parterul unui bloc jigărit, într-un apartament de trei camere confort doi, pe unde nu prea dădea nimeni decât rareori, iar camera liberă era o încăpere micuță, de câțiva metri pătrați și mobilată rudimentar cu un pat, o masă și un scaun. Era mai bine decât nimic — eram obișnuit să nu fac multe mofturi, luam lucrurile așa cum veneau. Un cuier-pom împrumutat de la ocol a devenit șifonier de lux și astfel camera a devenit perfectă. Am locuit acolo vreo lună de zile, luptându-mă in fiecare noapte cu șobolanii care veneau prin ghena țevilor de la baie și încercau să roadă ușa din PFL, ca să intre în camera mea care mirosea a salam, pâine și fasole la conservă. Dormitorul era și bucătărie si living. Învelisem partea de jos a ușii în tablă, iar seara puneam la capul patului toate încălțările pe care le aveam, ca să-mi servească drept muniție cu care aruncam în ușă, ca să sperii temporar rozătoarele insistente. Un coleg, inginer silvic și el, m‑a vizitat într‑o zi și mi‑a zis: “bă pompadurule, nu se poate să locuiești așa, strânge-ți bagajele și hai, te muți în garsoniera mea… și-așa eu nu prea stau pe-acolo mai deloc”.
La ocol m‑am obișnuit repede cu colegii. Șeful era un moldovean relativ blajin, exagerat de conștiincios și de grijuliu cu îndeplinirea planului anual. Apoi era contabila șefă, o tipă unsă cu toate alifiile și un zâmbet care îți sugera că e mai bine să o ai prieten decât inamic. Tehnicianul de vânătoare era un personaj pitoresc, un crai bătrân, cam fanfaron și nițel libidinos, care ne povestea cu lux de amănunte cum se duce el la femei și — ca să nu‑l vadă vecinii amantelor și să‑l dea de gol nevesti-sii — lua pe deget niște magiun de prune din borcanul special păstrat în mașină și le ungea vizoarele de la uși, ca ăia să nu poată vedea cine e pe scară. Mai erau și doi ingineri șefi de districte, care veneau ocazional pe la sediu — unul dintre ei era titularul garsonierei în care am stat până am plecat din Târgu Neamț, celălalt — Sandu — era un tip mai singuratic, foarte citit și inteligent, de la care am învățat o mulțime de lucruri despre meseria de inginer de fond forestier. La normare era un evreu mărunțel și simpatic, aproape de pensie, care avea câte o vorbă de duh pentru orice s‑ar fi întâmplat în jurul său.
În peisajul ăsta m‑a găsit decembrie ’89. Eram destul de ocupat să termin închiderea anuală, fără de care nu aș fi putut pleca acasă, la familie. Negociasem cu șeful să plec pe 22 și să mă întorc după revelion, ceea ce era o nesperat de lungă vacanță, așa că trăgeam tare să închei hârțogăria de final de an. Care nu era deloc simplă: câteva borderouri lungi de jumătate de metru, care trebuiau completate manual pe baza unor calcule destul de îmbârligate. Începusem cu o săptămână înainte și lucram în fiecare seară până târziu, rămânând singur în tot ocolul. Așa m‑a găsit într‑o seară Sandu — fie‑i țărâna ușoară, că s‑a prăpădit — care m‑a întrebat cu un aer consiprativ ce fac și dacă am auzit ce se întâmplă pe la Timișoara. N‑aveam nici televizor — nici nu era nimic de văzut la el pe vremea aia — nici radio, așa că habar n‑aveam de evenimentele care se petreceau în țară. Mi‑a zis că se răscoală oamenii în Timișoara contra lui Ceaușescu și că se aude că situația e destul de gravă, iar eu mi-am exprimat îndoiala că toate astea vor avea vreo consecință concretă. Experimentasem pe viu revolta muncitorilor din Brașov, în ’87 și știam cât de iute și de eficient sunt reprimate încercările de răzmeriță. Regimul comunist părea de nezdruncinat, așa cum îl vedeam eu atunci de la Târgu Neamț.
Am uitat repede discuția cu Sandu, luat cu grija lucrărilor pe care trebuia să le termin cât mai curând, neîncrezător că evenimentele de la Timișoara ar putea avea o dimensiune istorică semnificativă. Într-una din zilele acelea am apucat să merg la Nemțișor, mai sus de mânăstirea Neamțului, ca să iau niște brazi de Crăciun. Așteptările familiei mele erau destul de mari, iar eu ca inginer silvic vroiam să le dovedesc că am acces la cei mai frumoși pomi de Crăciun, așa cum nu mai văzuseră ei. Nea Petrică Anghelina, șeful districtului de acolo, m‑a privit lung și m‑a întrebat: “Di câți ai nevoie, dom’ injiner?”. Promisesem și celor din București, și celor din Râmnicu Sărat, acum trebuia să onorez propria-mi lăudăroșenie. “Șase”, zic. “Îi prima datî când ti duci cu brazi di Crășiun ca silvic, așa‑i?” m‑a întrebat mai departe nea Petrică. “Da”, am recunoscut eu. “Apăi atunci nu trebui sî ti fași di râs”, a conchis el.
Am mers amândoi cu un Aro până undeva în fundul văii, unde era o exploatare forestieră și așa am aflat care sunt cei mai frumoși brazi din lume: vârfurile brazilor bătrâni, la care nu ajungi decât atunci când sunt culcați la pământ. Bunînțeles, nu au fost tăiați speciali pentru mine, erau oricum planificați la tăiere. Vârfurile lor erau cu crengi dese și simetrice, ca brazii din reclame. I‑am legat în două pachete de câte trei, i‑am adus cu mașina până la garsoniera unde locuiam și eram gata de plecare către casă. Era seara de 21 decembrie. În București mureau oameni. Eu dormeam dus, în odaia inundată de mirosul îmbătător al brazilor perfecți.
(va urma)
Lasă un comentariu