In­di­fe­rent dacă ve­de­rile per­so­nale ne sunt de dreapta sau de stânga, in­di­fe­rent dacă sun­tem adep­ții ca­pi­ta­lis­mu­lui sau ai so­ci­a­lis­mu­lui ști­in­ți­fic, cred că toți tre­buie să ad­mi­tem că o mi­nimă so­li­da­ri­tate so­ci­ală este ne­ce­sară. Mi se pare că ea este jus­ti­fi­cată îna­inte de orice ide­o­lo­gie po­li­tică sau con­vin­gere re­li­gi­oasă de co­e­ziu­nea care tre­buie să existe în­tre oa­meni în sens na­tu­ral, ca mem­bri ai unei ace­le­iași spe­cii in­te­li­gente. În­tre­ba­rea la care nu cred că am gă­sit un răs­puns po­tri­vit — nu doar noi, ro­mâ­nii — este până unde tre­buie să se în­tindă această solidaritate.

Ser­vi­ci­ile de să­nă­tate pu­blică sunt pri­mul exem­plu din această ca­te­go­rie. În esență, să­nă­toși sau bol­navi, toți pu­nem bani într-un bu­get pu­blic pen­tru a fi­nanța spi­tale și po­li­cli­nici în care ori­cine să gă­sească în­gri­ji­rea me­di­cală de care are ne­voie. So­li­da­ri­ta­tea ex­pri­mată aici e una non-ne­go­ci­a­bilă — ar fi inac­cep­ta­bil să aban­do­năm bol­na­vii, ig­norându-le su­fe­rința toc­mai atunci când pro­pri­ile lor pu­teri nu‑i mai ajută să se sus­țină mo­ral și fi­nan­ciar. În sens in­vers, este la fel de inac­cep­ta­bil ca ci­neva să facă tot ceea ce îi stă în pu­tință pen­tru a‑și dis­truge să­nă­ta­tea, ba­zându-se apoi pe fap­tul că cei­lalți îl vor salva atunci când se va îm­bol­năvi grav. Este imo­ral să fim mai pu­țin so­li­dari cu ci­neva care e al­co­o­lic, fu­mează mult, mă­nâncă în ex­ces și nu își ve­ri­fică mă­car din când în când sta­rea de sănătate?

Edu­ca­ția este un al doi­lea exem­plu. Este oa­re­cum în in­te­re­sul nos­tru al tu­tu­ror să asi­gu­răm ac­ces la în­vă­ță­tură ori­că­rui mem­bru al so­ci­e­tă­ții, in­di­fe­rent de po­si­bi­li­tă­țile sale fi­nan­ci­are, por­nind de la pre­miza că edu­ca­ția îi face mai ca­pa­bili de a se in­te­gra în co­mu­ni­tăți, mai apți de a‑și câștiga exis­tența în mod onest. So­li­da­ri­ta­tea aceasta este una oa­re­cum in­te­re­sată: nu ne do­rim per­soane ne­e­du­cate pen­tru că aces­tea au șanse foarte mari să de­vină in­frac­tori sau asis­tați so­cial. Pu­nem deci toți bani într-un bu­get pu­blic pen­tru a fi­nanța școli și uni­ver­si­tăți. Se mai nu­mește so­li­da­ri­tate so­ci­ală si­tu­a­ția în care ve­dem lim­pede că cel că­ruia îi ofe­rim edu­ca­ție este com­plet dez­in­te­re­sat de ea și în­cearcă să do­bân­dească acre­di­tă­rile prin mij­loace necinstite?

Al tre­i­lea exem­plu este sis­te­mul de pen­sii. Pu­nem toți bani într-un bu­get pu­blic pen­tru a sus­ține fi­nan­ciar pe cei care se opresc din a munci, la o vâr­stă la care con­ve­nim cu to­ții că au con­tri­buit su­fi­cient la bu­năs­ta­rea so­ci­e­tă­ții și e vre­mea să se odih­nească. Sau atunci când sta­rea lor de să­nă­tate nu le mai în­gă­duie munca. So­li­da­ri­ta­tea aceasta se spri­jină și pe ar­gu­mente ego­iste: toți ne do­rim într‑o zi să ajun­gem în ipos­taza de pen­sio­nar, să pri­mim o pen­sie. Se mai nu­mește însă so­li­da­ri­tate atunci când ci­neva ob­ține ca­li­ta­tea de pen­sio­nar prin min­ciună și fals?

În fine, avem sis­te­mul de asis­tență so­ci­ală. Ni­meni n‑ar tre­bui să fie lă­sat să moară de foame. Ar fi inu­man, imo­ral. Pu­nem toți niște alți bani într-un bu­get pu­blic și suți­nem pro­grame de asis­tență so­ci­ală, me­nite să‑i ajute pe cei care sunt într‑o si­tu­a­ție di­fi­cilă. Este însă la fel de in­co­rect să nu ne în­tre­băm de ce au ajuns în si­tu­a­ția res­pec­tivă. Este con­se­cința ac­țiu­ni­lor noas­tre co­lec­tive fap­tul că au fost îm­pinși în sta­rea ac­tu­ală sau este re­zul­ta­tul pro­pri­i­lor lor de­ci­zii? Se mai nu­mește so­li­da­ri­tate so­ci­ală atunci când aju­tăm pe cei care s‑au an­ga­jat con­ști­ent în cre­dite prea mari pen­tru ei, care as­tăzi îi su­focă fi­nan­ciar, ame­nin­țându-le si­gu­ranța ma­te­rială? Este mo­ral să luăm bani de la cei pre­vă­ză­tori și să‑i dăm ce­lor nechibzuiți?

In­di­fe­rent dacă ve­de­rile per­so­nale ne sunt de dreapta sau de stânga, in­di­fe­rent dacă sun­tem adep­ții ca­pi­ta­lis­mu­lui sau ai so­ci­a­lis­mu­lui ști­in­ți­fic, tre­buie să ad­mi­tem că o mi­nimă so­li­da­ri­tate so­ci­ală este ne­ce­sară. Însă ceea ce tre­buie să în­so­țească obli­ga­to­riu această so­li­da­ri­tate este un set de re­guli — mo­rale, fi­nan­ci­are, ju­ri­dice — pe care toți tre­buie să le res­pec­tăm ca so­li­da­ri­ta­tea să func­țio­neze pe baza unui res­pect re­ci­proc în­tre mem­brii so­ci­e­tă­ții. Alt­min­teri de­vine po­mană. Iar dacă so­li­da­ri­ta­tea so­ci­ală este o obli­ga­ție mo­rală a fi­e­că­ruia din­tre noi, po­mana este o op­țiune personală.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.