Zi­lele tre­cute am vă­zut pe Fa­ce­book cum mai multe per­soane cu­nos­cute se în­gri­jo­rau de ca­zul fe­tiței dis­pă­rute de la co­le­giul Sava, legându‑l de si­gu­ranța co­pi­i­lor pe străzi. M‑am gân­dit să co­men­tez și eu că în ma­jo­ri­ta­tea ca­zu­ri­lor — peste 80% din ele — dis­pa­ri­ți­ile as­tea se do­ve­desc a fi de fapt fuga mi­no­ru­lui de acasă și cam tot atâ­tea se sfâr­șesc prin în­toar­ce­rea sa din pro­prie ini­ția­tivă, dar m‑am ab­ți­nut pen­tru că nu am con­si­de­rat sta­tis­ti­cile as­tea drept un ar­gu­ment po­tri­vit la acel mo­ment. Acum aflăm cu to­ții că fe­tița vroia să se că­lu­gă­rească, că și‑a vân­dut te­le­fo­nul mo­bil și lăn­ti­șo­rul de aur și că ple­case spre o mâ­năs­tire. Din fe­ri­cire a ajuns acolo cu bine și s‑a și în­tors acasă. Ce a fost în min­tea ei? Mă aven­tu­rez să spe­cu­lez pu­țin pe acest su­biect și să afirm că, în opi­nia mea, ges­tul aces­tei fete nu e chiar atât de sur­prin­ză­tor pe cât ne-ar pă­rea la prima ve­dere. Să mă explic.

Știm toți sau ar tre­bui să știm din pro­pria noas­tră ex­pe­riență că ado­les­cența este vâr­sta la care ti­ne­rii ca­ută în ju­rul lor o anu­mită struc­tură și sem­ni­fi­ca­ție a ceea ce îi în­con­joară. Au ne­voie ca lu­mea din ju­rul lor să aibă sens. Din pă­cate, în vre­mu­rile de azi, nu‑l gă­sesc. Școala nu re­u­șește să le lă­mu­rească aceste ne­li­niști — ce ar fi de aș­tep­tat de la o in­sti­tu­ție or­ga­ni­zată mai de­grabă pen­tru a‑și sa­tis­face pro­pri­ile sale ne­voi? Se în­torc apoi spre pă­rinți și fa­mi­lie, pu­nând ace­eași în­tre­bare, în fe­lu­rite mo­duri, cu fe­lu­rite cu­vinte. Însă ma­jo­ri­ta­tea pă­rin­ți­lor nu sunt ca­pa­bili să ofere un răs­puns. Ei în­șiși sunt bu­l­ver­sați de lu­mea ha­o­tică în care tră­iesc, pier­zându-și de mult — dacă au avut vreo­dată — scara va­lo­ri­lor după care să con­stru­iască un sens al exis­ten­ței proprii.

Nu pot să nu com­par si­tu­a­ția de acum cu aceea din tim­pul când eu în­sumi eram ado­les­cent. Di­fe­ren­țele sunt enorme. Po­si­bi­li­tă­țile te­o­re­tice pe care le are un ado­les­cent azi erau de ne­în­chi­puit atunci. Așa că prima ten­ta­ție ar fi să spun că puș­tii din ziua de azi nici nu-și dau seama ce no­roc au să tră­i­ască vre­muri de li­ber­tate. Dar, în­frânându-mi acest prim im­puls, mă gân­desc la con­for­tul psi­ho­lo­gic pe care un ado­les­cent îl are pri­vind lu­mea din ju­rul său. Cu si­gu­ranță pen­tru mine a fost mult mai bine din acest punct de ve­dere. Sen­sul exis­ten­ței unui in­di­vid era des­tul de clar cre­io­nat în so­ci­e­ta­tea co­mu­nistă, nu exis­tau du­bii foarte mari: să faci o fa­cul­tate, să de­vii in­gi­ner, pro­fe­sor sau eco­no­mist, să ai o fa­mi­lie, să lu­crezi la o în­tre­prin­dere, să te duci în con­ce­diu la mare, să ai o Da­cie per­so­nală și-un apar­ta­ment de la stat. Ne­cu­nos­când alte al­ter­na­tive, era sim­plu să fii fe­ri­cit. Ceea ce nu știi, nu te poate răni.

Pen­tru ado­les­cen­ții de as­tăzi nu e la fel de sim­plu. Apa­rent po­si­bi­li­tă­țile sunt ne­li­mi­tate, dar e in­cre­di­bil de com­pli­cat să dis­tingi bi­nele de rău, ca­lea co­rectă de cea că­tre eșec. Cei mai mulți re­nunță, ad­mit că sen­sul nu există, ceea ce în­seamnă im­pli­cit că vi­i­to­rul nu are nici un fel de va­loare. Nu are rost să de­vii, nu are rost să te pro­iec­tezi îna­inte. Tot ce pare să aibă sens este să tră­iești an­co­rat în azi, acum. În ju­rul lor noi în­șine con­struim sau par­ti­ci­păm la con­struc­ția unui lumi care să su­ge­reze exact asta. Ne ale­gem re­pre­zen­tan­ții po­li­tici fără să ți­nem cont de ca­pa­bi­li­tă­țile lor de a pro­iecta un vi­i­tor pen­tru so­ci­e­tate, lu­ând în con­si­de­rare doar im­pre­sia noas­tră de azi, de acum. Ne tra­tăm unii pe cei­lalți cu min­ciuni și in­to­le­ranță re­ci­procă, ca și cum nu ne-am dori să avem un vi­i­tor co­mun, ci un pre­zent in­di­vi­dual și con­for­ta­bil. Ne con­struim va­lo­rile per­so­nale pe fun­damente con­su­me­riste, ne­gli­jenți la pro­iec­ția vi­i­toare a de­ci­zi­i­lor noas­tre, sa­tis­fă­cuți doar de îm­pli­ni­rea ob­se­siei noas­tre pen­tru oferta spe­cială, pen­tru pre­țul pro­mo­țio­nal, pen­tru chi­li­pi­rul de acum. Tot ceea ce fa­cem su­ge­rează că e mai bine să trăim clipa, fără să ne pre­o­cupe ce vine după ea. Fe­ri­ci­rea nu se mai de­fi­nește prin efor­tul de­ve­ni­rii în­cu­nu­nate de suc­ces, ci prin abi­li­ta­tea de a‑ți pro­cura un șir con­ti­nuu de clipe de plă­cere. In­di­fe­rent cum.

Cred că există co­pii care nu pot ac­cepta această stare de con­fu­zie ge­ne­rală. Ne­voia lor de struc­tură e mai mare de­cât a ce­lor­lalți. Criza per­so­nală care se naște din de­grin­go­lada so­ci­e­tă­ții îi îm­pinge spre a că­uta o so­lu­ție. Si­nu­ci­de­rea este una din ele — cea mai tra­gică, mai ra­di­cală și mai ne­fi­rească — o de­cla­ra­ție de ne­pu­tință per­so­nală în fața per­spec­ti­vei de a trăi într‑o lume ha­o­tică. Că­lu­gă­ri­rea este un alt po­si­bil răs­puns — re­li­gia și mai ales bi­se­rica pot să fur­ni­zeze acea struc­tură care nu se gă­sește în so­ci­e­tate, cu con­di­ția de a‑ți pu­tea am­puta în­do­ie­lile ra­țio­nale și de a te su­pune ne­con­di­țio­nat unei pu­teri divine.

Dar cei mai mulți n‑au nici ne­bu­nia ges­tu­lui fi­nal, nici su­b­mi­si­vi­ta­tea ne­con­di­țio­nată a mo­na­hu­lui, nici ne­voia in­sa­ți­a­bilă de struc­tură și sens. Sin­gura lor op­țiune rămâne să se cu­funde în ha­o­sul co­ti­dia­nu­lui, să se con­to­pească în de­grin­go­lada ge­ne­rală, de­ve­nind una cu o lume pe care n‑o în­țe­leg, pe care unii din­tre ei ar vrea s‑o schimbe, dar pe care toți sfâr­șesc prin a o ac­cepta. Și ast­fel apare ur­mă­toa­rea ge­ne­ra­ție de pă­rinți care, la rân­dul lor, vor da naș­tere ur­mă­toa­rei ge­ne­ra­ții de oa­meni fără viitor.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Irina

    Ex­ce­lenta ana­liza ta si din pa­cate tris­tul ade­var al lu­mii in care traim — haos , de­grin­go­lada, con­su­me­rim, lipsa de sens. Pu­ne­rea sub sem­nul in­tre­ba­rii a sen­su­lui lu­cru­ri­lor a fost si va fi in­tot­dea­una doar ca acum cred ca este mai acut pt ca so­ci­e­ta­tea de­vine din ce in ce mai ne­buna. Intr-ade­var “quo va­dis”? Spre ceva bun la nivel de so­ci­e­tate? Nu mi se pare ca sint semne de asa ceva.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.