Povestea noastră începe cu primarul municipiului Târgu Jiu, domnul inginer Florin Cârciumaru, care este în același timp președintele filialei PSD Gorj. Gorjean din tată‑n fiu, domnul primar ar putea fi caracterizat drept un socialist cu vechi state de plată — cine putea fi pus în fruntea urbei dacă nu un om de nădejde al partidului? Întâmplător sau nu, numele său se dovedește a fi într‑o teribilă consonanță cu una din preocupările sale: apa. Pe blogul primăriei domnul Cârciumaru explică concetățenilor că la Târgu Jiu e cea mai ieftină apă din toată țara. Așa o fi. Se pare că dumnealui știa de mult această chestie, pentru că gurile rele din târg zic că ar avea o fixație personală: spălatul străzilor. Lucru nu tocmai rău, veți zice, doar că…
Domnului primar i‑a venit într‑o zi ideea să spele și pietrele lui Brâncuși, că doar apa e ieftină și ele îi păreau cam murdărele. Drept pentru care a convocat‑o pe doamna șefa de la centrul cultural al orașului și i‑a zis: măi dragă, ia hai să spălăm noi chestiile alea de piatră. Zis și făcut. Au chemat pe ăia de la institutul național al patrimoniului și împreună au tocmit un proiectant al lucrării de restaurare care a propus o serie de lucrări de refacere la acoperișul porții, niște izolații bituminoase și spălarea propriu-zisă. Primul lui deviz estimativ a fost de 860.000 lei. De banii ăștia cred că puteau găsi pe cineva să le facă o replică perfectă a porții originale. Primarul s‑a speriat și‑a zis pas. Nenea proiectantul s‑a mai scărpinat nițel în turul pantalonilor și a venit cu al doilea deviz. Doar 550.000 lei, ieftin, un chilipir. Primarul a zis iarăși pas, că n‑aveau banii ăștia. A treia încercare a fost cu noroc…
Suma pentru care s‑a bătut în final palma cu un executant a fost de 370.000 lei, o sumă frumușică, aș zice. Se pare că primăria a mai pus vreo două, trei zeci de mii de lei ca să se spele și Masa Tăcerii, că era și aia plină de praf și era cam greu de dus la o spălătorie auto. Cu supravegherea lucrărilor însă nu s‑a prea omorât nimeni, așa că firma Aqua Polaro — mișto nume pentru o firmă care trebuia să spele cu apă caldă sculptura! — s‑a desfășurat nestigherită: a adus niște băieți pricepuți la toate și au pus niște pistoale de apă pe șandramalele lu’ Brâncuși, de le-au mers fulgii. Ce e cu firma Aqua Polaro și cum a ajuns ea din sectorul 3 al Bucureștilor tocmai în Târgu Jiu, e enigmă mare. Informațiile publice despre ea ne spun că nu au o activitate teribil de diversificată — judecând după cifra lor de afaceri, mai degrabă modestă, e limpede că nu au restaurat prea multe monumente, ci mai degrabă se ocupă cu curățenia prin clădiri de birouri. Cine i‑a promovat la așa o lucrare importantă nu se știe, dar se știe că…
La recepția lucrării a început scandalul. Poarta se îngălbenise, masa cică e plină de găuri, proiectantul spunea că nu s‑au respectat prevederile proiectului. Institutul național al patrimoniului a încercat să dea liber presei spunând că nu trebuie să le justifice lor cum s‑au cheltuit banii, iar primarul a decis că semnătura proiectantului nu e obligatorie. Ca urmare au recepționat lucrarea și au plătit banii. Numai că…
Poarta Sărutului nu e chiar o poartă oarecare. Întreaga tărășenie a fost discutată intens în presă. Nesimtiții de jurnaliști au insistat să o întrebe pe doamna directoare a centrului cultural din Târgu Jiu ce părere are despre efectele tehnologiei folosite asupra monumentelor, iar dumneaei le‑a răspuns cu sinceritate că nu știe, să întrebe la firma care a făcut treaba. De unde să știe, ce, era treaba ei? Treaba ei este să facă ce‑i spune domnu’ primar, nu? Lucrurile s‑au agitat până când onor guvernul României a trebuit să ia poziție. Fiind vorba de Gorj, însuși domnul Ponta a coborât din altitudinea strategiilor sale internaționale și a decis să se facă o comiție internațională care să vază ce și cum. Totul părea că se clarifică, dar…
Instituirea comisiei a tot întârziat. Pe principiul “când fu Tache, nu fu Tică” amânară cât putură să‑i strângă pe toți la un loc. Cum însă atenția generală nu se mută în altă parte, până la urmă n‑a fost încotro și îi adunară pe pricepuții internaționali. Veniră toți, merseră la pietroaiele lui Brâncuși și văzură că treaba nu‑i bună. Concluziile lor se potriveau cu ale proiectantului — nu s‑a aplicat tehnologia prevăzută în proiect, ci una improvizată — doar că ăsta din urmă le cam exagera nițel din motive doar de el știute. Ce e clar e că toată treaba e o fasoleală generală și trebuie oprite orice fel de astfel de restaurări. Poliția cică a început o investigație pentru distrugere de opere patrimoniale, dar zău că nu cred să se sfârșească cu vreo condamnare a cuiva.
Epilog
La finalul poveștii rămăserăm toți cu buza umflată. Firma executantă s‑a ales cu poliția pe cap, noi cu o poartă galbenă și o masă plină de găuri, iar dom’ primar Cârciumaru cu interdicția de a mai spăla pietrele din parc. Anul ăsta alocase deja vreo 40.000 de lei, pentru o clăteală ușoară… Numai Brâncuși doarme liniștit într-un cimitir parizian, neștiind că sărutul imaginat de el a devenit ușor hepatic.
Lasă un comentariu