Ce rost (mai) au posturile

Am să re­cu­nosc din ca­pul lo­cu­lui că nu sunt un prac­ti­cant al pos­tu­ri­lor creș­tine, nu pen­tru că n‑aș pu­tea să re­zist o vreme doar cu le­gume, ci mai de­grabă pen­tru că nu le gă­sesc o sem­ni­fi­ca­ție în­de­a­junsă ca să le apre­ciez. Am au­zit ade­sea spu­nându-se că ros­tul lor vine chiar din tim­puri pre­creș­tine, fi­ind un fel de pu­ri­fi­care pe­ri­o­dică a or­ga­nis­mu­lui îna­in­tea și după pe­ri­oa­dele în care ali­men­ta­ția era pre­pon­de­rent ba­zată pe carne. E lesne de în­țe­les că, până să in­ven­teze me­tode so­fis­ti­cate de con­ser­vare a fruc­te­lor și le­gu­me­lor, oa­me­nii au trăit iarna mai de­grabă din car­nea vâ­na­tu­lui. O cură de ver­de­țuri după câ­teva luni de carne friptă era cu si­gu­ranță binevenită.

As­tăzi ros­tu­rile aces­tea au dis­pă­rut, pu­tem mânca echi­li­brat în orice pe­ri­oadă a anu­lui, așa în­cât ar­gu­men­tele aces­tea nu-și mai au sens. Sunt des­tui aceia care pos­tesc pen­tru a‑și im­pune un fel de di­etă for­țată cu sco­pul de a slăbi — ra­re­ori am vă­zut re­zul­tate con­crete ale unei ast­fel de ini­ția­tive. Ne­gă­sind nici un în­țe­les re­zo­na­bil al obi­ce­iu­lui, m‑am con­si­de­rat în­drep­tă­țit să‑l ignor.

Dar uite că mai e o per­spec­tivă asu­pra aces­tei ce­rințe im­puse creș­ti­nu­lui la care nu m‑am gân­dit nici­o­dată. Pos­tul este un re­gim ali­men­tar care nu ne­ce­sită foarte multe re­surse, fi­ind ac­ce­si­bil chiar și ce­lor mai să­raci. În par­tea asta de lume, evul me­diu a fost ca­rac­te­ri­zat de or­to­do­xie creș­tină și va­sa­li­tate în­ro­bi­toare față de bo­ier, că­ruia ță­ra­nul îi era da­tor cu bi­ruri în bani și pro­duse. Lesne de în­țe­les că atâta timp cât se afla în post, ță­ra­nul uita mai ușor de pro­du­sele pen­tru care muncise dar le ofe­rise stă­pâ­nu­lui lo­cu­lui — ori­cum nu s‑ar fi pu­tut atinge de ele dacă nu vroia să ardă în fo­cul iadului.

Adu­nând pos­tu­rile mari cu cele mai mici, so­co­tind mier­cu­rile și vi­ne­rile, cred că ajun­gem la mai mult de ju­mă­tate dintr-un an în care di­eta ță­ra­nu­lui era mai de­grabă ște­vie și urzici cu mă­mă­ligă. Cle­rul con­tri­buia — con­ști­ent și or­ga­ni­zat — la im­pu­ne­rea unui mod de viață care să în­cu­ra­jeze mo­des­tia tra­i­u­lui, fa­vo­ri­zând co­lec­ta­rea va­lo­rii că­tre pă­tura con­du­că­toare. Încă o po­si­bilă do­vadă că bi­se­rica nu e chiar așa de ev­la­vi­oasă pre­cum ar vrea să pară.

Pă­re­simi şi Cîşlegi Ţă­ra­nul ro­mân mă­nîncă des­tul de prost, după cum v‑am mai po­ves­tit prin pa­gi­nile aces­tei re­viste. Tre­buie menţio­nat însă că acest re­gim al pre­ca­ri­tă­ţii se aso­ci­ază mul­te­lor pos­turi de peste an, cînd ro­mâ­nii, cre­ş­tini or­to­do­cşi, ur­mează o di­etă să­ră­căcioasă şi severă.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...