Era prin ’85 sau ’86 când un prieten și coleg de facultate m‑a întrebat dacă nu vreau să merg cu el în Piatra Craiului. Nu mai țin minte din ce motiv am refuzat, destul e că nu l‑am însoțit în drumeția respectivă. Mai târziu aveam să aflu că peripețiile lui din acele zile au căpătat o nedorită notorietate — mă îndoiesc că participarea mea ar fi schimbat în bine desfășurarea evenimentelor.
Prietenul meu a urcat în creastă, a înnoptat la un refugiu și a doua zi a hălăduit pe vârfuri, plănuind să coboare spre seară în Zărnești. Doar că, zăbovind prea mult să admire peisajele unei zile splendide, a întârziat întoarcerea și s‑a văzut grăbit din spate de un soare care apunea. Undeva pe drumul spre casă, încă în creastă, prietenul meu a zărit undeva mai jos marcajul traseului și i s‑a părut că luând‑o mai de‑a dreptul ar economisi timp prețios. A dat mai întâi de un prag de vreun metru care trebuia coborât, apoi a urmat unul mai mare și încă unul de vreo trei metri. Al patrulea era de netrecut. Marcajul traseului încă se vedea, dar nu mai era chip să ajungă la el. Înapoi nu mai putea să se întoarcă. Graba de a scurta drumul îl adusese într‑o situație imposibilă, fără drum înainte, fără drum înapoi.
A avut noroc. Pe traseu au mai coborât câțiva tineri. I‑a strigat, l‑au văzut, și-au făcut cruce văzându‑l unde ajunsese și i‑au strigat să stea acolo că se duc în vale după salvamont — pe atunci nu exista telefonie mobilă. Abia a doua zi dimineață au reușit să ajungă la el și să‑l aducă înapoi în traseu. Când ne povestea pățaniile sale, amicul meu râdea, dar vedeam toți că nu‑i râsul lui. Spaima acelei nopți petrecută pe o brână de piatră l‑a urmărit o vreme.
Mi-am amintit de povestea asta urmărind ceea ce se întâmplă în ultima vreme în Ucraina. Euromaidanul din Kiev a părut tuturor o scurtătură spre europenizarea Ucrainei, o facilă înaintare către răsărit a democrației occidentale. Doar că au urmat mai întâi protestele vehemente ale Rusiei. Nu‑i nimic, au zis proeuropenii, mergem mai departe. A venit apoi referendumul din Crimeea. Continuăm, și-au zis ucrainenii revoluționari. Apoi Rusia a anexat Crimeea. Inacceptabil, dar mergem mai departe, spuneau noii lideri de la Kiev. Acum a început insurecția pro-rusă în teritoriile estice ale țării. Scoatem tancurile și continuăm, susține noul guvern ucrainean.
Dincolo de toate piedicile alogene, ucrainenii răsăriteni nu‑s nici ei chiar așa de siguri că vor să se despartă de ruși. Precum amicul meu montaniard, noua putere de la Kiev a ignorat pericolele fiecărei piedici care i‑a fost pusă în cale. Nu mai poate continua, nu se mai poate întoarce din drum și acum stă blocată așteptând jandarmul mondial să vină s‑o salveze. Numai că jandarmul mondial nu cred că va veni.
În partea asta de Europa geografia socială e teribil de abruptă. Peisajul politic, poate interesant văzut de la distanță, devine al naibii de periculos îndată ce te apropii de el. De pildă Moldova poate părea românească, iar tentația scurtăturii spre unire poate fi foarte mare. Dar prăpăstiile celor peste 38% dintre moldoveni care vor cu Rusia și ale încă unui sfert care vor independență totală sunt sigură capcană pentru naivii care cred că lucrurile sunt ca și făcute.
Și poate că ar trebui toți să luam aminte la pățania amicului meu și să păstrăm întotdeauna cale de întoarcere din prea îndrăznețele noastre aventuri.
Lasă un comentariu