Nici măcar nu știu de unde să încep povestea asta despre concertul lui Peter Gabriel din București. Poate că cel mai potrivit loc ar fi de undeva din Brașovul anilor ’86, într‑o casă veche de pe strada Lungă, unde locuia prietenul meu Florin și unde ascultam împreună Mama, piesa lansată în ’83 de Genesis, după plecarea lui Peter. Eu eram surprins și interesat, însă aveam să fiu și mai și când Florin m‑a plimbat înapoi în istoria trupei, de la Nursery Cryme și Foxtrot până la Selling England by the pound și The lamb lies down on Broadway. Bănuiesc că azi puțină lume mai gustă un rock progresiv atât de conceptualizat.
Așa m‑am întâlnit prima oară cu Peter Gabriel și multă vreme l‑am asociat cu genul ăsta de muzică. Am ascultat apoi albumele lui solo și n‑am fost mai puțin impresionat. So, Passion, Us și Up mi se par și acum albume vrednice de orice colecție serioasă de muzică. O vreme Genesis a continuat interesant chiar și fără el cu Duke și A trick of the tail, însă a scăzut apoi valoric tot mai mult, sfârșind cu șlăgărelele actuale care mi se par atât de departe de spiritul începuturilor lor.
Veți fi înțeles deci cu ce stare de spirit m‑am dus la concertul de la Romexpo, sperând din inimă să regăsesc atmosfera aceea unică pe care știam că Peter Gabriel o poate crea. N‑am fost singurul care avea reminescențe, vârsta medie a celor care au venit la concert era pe la 40 de ani. Văzându‑i, m‑am gândit că are să fie un concert cu un public cumințel, care va aplauda conștiincios piesele pe care le recunoaște, dar nu va fluiera, nu va tropăi și nu va țopăi. În parte am avut dreptate, în parte m‑am înșelat.
Concertul a fost realizat într-un mod absolut profesionist. Sunetul — despre care toată lumea m‑a avertizat că ar putea fi slab calitativ în incinta Romexpo — a fost rezonabil. Probabil că într‑o sală de concerte muzicale s‑ar fi auzit și mai bine. Spectacolul de lumini — foarte interesant, deși nu foarte sofisticat. Instrumentiștii — senzaționali. Basistul Tony Levin mi s‑a părut remarcabil, mai ales când l‑am văzut făcând funk fingers pe piesa Big time — n‑aș fi crezut că așa ceva e posibil. La fel de remarcabil mi s‑a părut și toboșarul Manu Katche, deși e nedrept să nu pomenesc de chitarist, clăpar și backing vocals. Una peste alta un show pregătit minuțios și prezentat impecabil.
Dincolo de tehnicalitățile concertului, Peter Gabriel mi s‑a părut ușor desprins de spiritul muzicii sale. Gesturile păreau ușor neconvinse, mișcările — o rutină. A fost ca și cum ar fi înțeles prea târziu că mesajul muzicii sale nu are unde să ajungă, că dincolo de marginea scenei nu mai există spirite ce se pot aprinde împreună cu el, ci consumatori cuminți, înregimentați disciplinat în cadența unei predictibile rutine zilnice. Peter Gabriel mi s‑a părut dezamăgit și obosit, nu de vârstă, ci de inutilitatea strădaniei sale. La finalul ultimei piese — Biko — a întors microfonul spre sală, nu înainte de a ne reaminti că restul depinde de noi.
Iar sala a cântat mai departe, până când toba s‑a oprit, ultima dintre toate instrumentele care se retrăgeau treptat. Însă mă tem că spiritul muzicii lui s‑a stins destul de repede, abandonat în sală de spectatorii grăbiți să se întoarcă cât mai iute în lumea din care veniseră.
Lasă un comentariu