Câteodată, când mă copleșesc prea multe gânduri, îmi imaginez timpuri pe care nu am să le mai apuc, ani îndepărtați de astăzi, plini de necunoscut și de întrebările minții mele și mă străduiesc să înțeleg rostul acelei lumi în care eu nu voi mai fi. E un exercițiu complicat, pentru că — recunoaștem sau nu, realizăm sau nu — lumea are un rost, atât cât îl are pentru fiecare din noi, pentru că suntem parte a ei. Fără noi rostul o fi existând, însă nu‑l mai putem cuprinde emoțional. Iar în absența emoțiilor ce ne mai rămâne?
Iar unul dintre gândurile care mi-au cutreierat mintea a fost ce se va alege de tot ceea ce scriu aici, de orele lungi în care am așezat cuvinte într‑o rânduire care mie mi‑a părut potrivită, povestind poveștile mele sau ale altora văzute prin ochii mei. Până la urmă sunt doar câteva sute de megabiți, înșiruiri de zero și unu înscrise pe un suport magnetic care pot dispare într‑o clipită sub puterea unei comenzi eronate sau printr‑o banală defecțiune tehnică. Și chiar de nu vor dispare așa, accidental, contul meu va expira cândva și un administrator de sistem va primi sarcina să‑l șteargă pentru a face loc altor imagini, altor cuvinte. Să însemne asta că tot ceea ce am scris e zadarnic?
Gândul ăsta mi‑a dat uneori târcoale, demoralizant precum îmi închipui că e o haită de lupi care te împresoară iarna în pustietatea pădurii. Să renunț, pentru că nu are rost, oricum nimic nu dăinuie îndeajuns încât să conteze. Apoi, într‑o seară, am văzut The book thief. Și am înțeles cum, dincolo de înțelegerea pe care o poți dobândi prin mijloacele rațiunii, cuvântul poate să se propage de la tine prin ceilalți, precum o undă care se pornește altă undă, care pornește altă undă, care pornește altă undă, care pornește altă undă, care pornește altă undă…
Lasă un comentariu