Îmi amintesc că acum niște ani în urmă — destul de mulți deja — am citit un articol care se intitula Google ate my brain și vorbea despre cum Google ne înlocuiește treptat creierul, aproape fără să ne dăm seama. Și asta pentru că, deși avem acces la o cantitate impresionantă de informații, capacitatea noastră de a reține, de a memora ceea ce ne este util și necesar scade de la o zi la alta. Suntem confortabili cu fenomenul ăsta, pentru că știm că orice am dori să aflăm nu trebuie decât sa deschidem computerul sau telefonul, să căutăm pe Google și să citim. Putem fi în felul ăsta pricepuți în orice, de la fotbal la agricultură. Doar uneori, când e câte o pană de curent, realizăm cu îngrijorare cât de vulnerabili suntem fără internet.
M‑am liniștit pe mine însumi spunându-mi că de fapt nu memorarea detaliilor este importantă pentru spiritul uman, ci curiozitatea de a descoperi dublată de capacitatea de a corela informațiile. Creierul meu se poate salva prin continuul exercițiu de a asambla cunoștințe, prin încercarea de surprinde perspective noi, unghere nedescoperite ale lumii. Și, cam pe când devenisem convins că internetul e o prelungire benefică a intelectului uman, nicidecum o amenințare la adresa sa, a apărut Facebook. Iar Facebook e complet diferit.
În primul rând curiozitatea de a descoperi e definitiv anulată. Atenția este absorbită de ceea ce au făcut sau spus alții, până acolo încât aproape că tu nu mai trebuie să faci sau să spui nimic. Ești hrănit cu noutăți (news feed), nu trebuie nici măcar să le cauți. Ba mai mult, Facebook decide ce să-ți arate și ce nu. Tu e de ajuns să dai share sau like. E un fel de falsă solidarizare, o trăire prin delegație — neputând experimenta direct, ne mulțumim să ne asociem trăirii altcuiva. Feeling awesome in Paris, spune cineva alături de o poză cu turnul Eiffel — 53 persons liked this, deși nici unii nu sunt acolo, iar o parte din ei poate nu vor ajunge niciodată.
Nici dorința de a corela lucrurile nu mai există. De fapt nu e nimic de corelat, Facebook e ca un șuvoi de chestii mai mărunte sau mai importante care curge continuu și nu‑l poți opri. Nu te mai poți întoarce la momente din trecut decât foarte greu și cu mult efort — cândva am căutat un link postat de cineva (nu mai știam cu precizie cine) ceva ce mi se păruse interesant și vroiam să citesc, dar mi‑a fost imposibil să‑l mai găsesc. După vreo cincisprezece minute de derulat in jos am abandonat cu ochi obosiți și un creier încleiat de sutele de citate din Paler, Coehlo și Einstein, pozele cu plozi, flori, pisici și toate celelalte nimicuri cu care ne-am obișnuit reciproc. Unde suntem noi înșine?
Oamenii vorbesc tot mai puțin despre ei înșiși, despre ceea ce gândesc și simt și tot mai mult despre ceea ce li se întâmplă. E ca și cum ecoul acestor întâmplări în propria lor existență nu ar exista, ca si cum viața lor ar fi o înșiruire de evenimente pe care le consemnează, le expun sumar și le aruncă apoi într-un imaginar coș al uitării. Și exact așa mi se pare că funcționează și Facebook: înșiruiri de trăiri ale altora, cuvinte mai mult sau mai puțin memorabile spuse de alții, poze din propria viață, like-uri și share-uri, toate menite să curgă undeva în josul ecranului, ca într-un hău fără sfârșit de unde nimeni nicicând nu le va mai scoate. M‑a întrebat cineva de ce scriu într-un blog când aș putea face asta direct pe pagina de Facebook. Pentru că am senzația că timeline-ul din Facebook e un fel de țeavă de scurgere către o imaginară toaletă.
Maybe Google ate some of our brain. But Facebook is eating us alive. Paradoxal, am totuși meschinăria de a‑mi dori să dați like și share acestui articol. Viața e complexă, nu‑i așa? :))
Lasă un comentariu