Cele ce nu le aștepți

Pen­tru că nu se putea alt­fel, cele două săp­tămâni de con­cediu le-am încheiat cu o ieșire pe munte. Și pen­tru că mai mereu des­ti­nați­ile au fost la dis­tanță de 2–3 ore de București, m‑am gân­dit ca de data asta să aleg ceva mai înde­păr­tat. Așa s‑a făcut că împre­ună cu Dan și Bog­dan am plă­nuit o tură de două zile în Cin­drel și Lotru. Când zic că am plă­nuit împre­ună nu spun chiar ade­vărul, pen­tru că ei s‑au bazat pe mine în priv­ința traseu­lui și etapelor, lăsând-mă să fac cal­culele nece­sare. Cal­cule la care n‑am prea strălu­cit, după cum veți afla îndată.

În apărarea mea am să spun de la început că pe hâr­tie totul părea per­fect: ple­cat după-amiaza din București la Păl­tiniș, dor­mit la o pen­si­une, ple­cat a doua zi dimineață la drum către vâr­ful Cin­drel, apoi vâr­ful Ște­flești și Nego­v­anu, cam­pat în șaua Buce­ci­u­lui, iar ultima zi un par­curs lung pe la cabana Pre­jba până jos în Tăl­maciu. Încred­ințat fiind că planul e per­fect, am arun­cat totuși o privire pe Google Earth, ca să îmi fac o idee despre dis­tanțe și con­fig­u­rația crestelor. Văzute pe cal­cu­la­tor, creasta Cin­dre­lu­lui și cea secun­dară a Lotru­lui păreau niște dulci pante care urcă mol­com — doar dis­tanțele m‑au îngri­jo­rat nițel pen­tru că fiecare etapă însemna peste 30 de km.

Ajunși seara la Păl­tiniș ne-am gân­dit că vom avea o noapte odi­h­ni­toare la pen­si­unea Rafael. Fap­tul că am ajuns pe rând, Bog­dan abia către miezul nopții, că am mai băut o bere și că am căs­cat gura la meci­uri până pe la 1 noaptea, a făcut ca som­nul să se scurteze destul de mult. Eu, din motive pe care nu le prea înțe­leg, am ador­mit foarte greu, pierzând încă vreun ceas de odi­hnă.

Și totuși plini de entuzi­asm și voie bună, a doua zi dimineață am por­nit toți trei spre Cin­drel, primul obiec­tiv. Ziua era per­fectă, cu un cer senin și câțiva nori plim­bați de vânt către est. Pen­tru că dis­tanțele se anunțau mari am iuțit nițel pasul prof­itând de prima parte a traseu­lui mai domoală, de la pâr­tia veche de ski până la Poiana Gău­joara (mar­caj cruce roșie). Din poiană panta a început să crească, am tre­cut pe lângă stâna Gău­joara și am urcat direct în șaua Bătrâna, chiar sub vâr­ful de 1911 m. De aici ni s‑a înfățișat în toată splen­doarea sa dru­mul pe care îl mai aveam de par­curs — undeva departe se zărea vâr­ful Cin­drel, care era doar vreo 60% din etapa zilei respec­tive. Între noi și el, neaștep­tat față de ceea ce văzusem pe hărți, dru­mul urca și cob­ora pe mai multe vâr­furi, anunțând un efort mai mare decât cel pre­conizat. Sâm­burii îndoielii au început să încolțească în mintea mea.

După primul vârf (Rozdești, 1952 m) neaștep­tatul a apărut din nou: Bog­dan a căl­cat greșit și a făcut o ușoară entorsă de gleznă. Viteza la vale tre­buia să scadă, pașii tre­buiau puși cu mai multă grijă. Urcând al treilea vârf (Niculești, 2035 m) am început să simțim oboseala som­nu­lui prea scurt. Jos, în stânga, vedeam acoper­ișul cărămiziu al refugiu­lui Cânaia. Urcușul vâr­fului era urmat de o coborâre care anula o parte din pro­gre­sul în alti­tu­dine. Urcasem vreo 100 de metri și cob­o­ram apoi 40–50. În șaua Cânaia — lângă indi­ca­torul care îndruma spre refugiu — m‑am hotărât să propun și eu ceva neaștep­tat pen­tru pri­etenii mei: să renunțăm la tra­ver­sarea în creasta Lotru­lui, să ne mulțu­mim cu vâr­ful Cin­drel și să ne retragem la refugiu. Vre­mea înce­puse să se schimbe, norii coborâseră sub 2200 m și mătu­rau aproape con­tinuu vâr­furile înalte, răcind aerul și promițând ploaie. Am con­venit să nu deci­dem ime­diat asupra schim­bării de plan și să luăm hotărârea când ajungem pe vârf.

Ultima parte din urcuș a fost o stră­danie destul de mare, cel puțin pen­tru mine. Fiecare metru de alti­tu­dine mi s‑a părut un efort, iar fap­tul că nu prea vedeam cât mai e de urcat nu mă ajuta deloc. Pen­tru că eram în ziua nepre­văzu­tu­lui, pe lângă noi a apărut din vale un Suzuki 4x4 din care un el și o ea râdeau cu poftă la ved­erea ruc­sacilor noștri destul de mari si grei. Au "par­cat" puțin mai sus de șaua Cânaia, apoi au con­tin­uat dru­mul pe jos, către vârf. Urcând în urma lor am avut parte de încă o sur­priză: de pe vâr­ful Cin­drel cob­ora un Volk­swa­gen Amarok din care doi copii și o doamnă ne făceau semne vesele, în timp ce șoferul saluta clax­onând. Stră­da­nia noas­tră de a urca pe picioarele pro­prii părea o glumă, pen­tru că Cin­dre­lul era bule­vard.

Când am ajuns pe vârf decizia era aproape luată. Ne-am apropiat de brâna estică, ca să privim con­tin­uarea traseu­lui pe care ni‑l pro­pus­esem: urma o coborâre abruptă de vreo 500 m, apoi un urcuș susținut până înapoi la 2200 m, pe vâr­ful Ște­flești. Doar Dan mai cre­dea în șansele teo­ret­ice de a îndeplini etapa, dar cu entorsa lui Bog­dan și oboseala fiz­ică a lui și a mea era în afara dis­cuției să mai con­tin­uăm. Așa că am hotărât să ne întoarcem la refugiu și să dormim acolo. Câteva poze și un sfert de ceas de odi­hnă — cu tot cu un pui de somn — au încheiat vizita noas­tră pe Cin­drel, la 2244 m, pe o vreme cu nori umezi și vânt. Mult mai târziu, acasă, studi­ind track-urile GPS am con­statat că par­curs­esem aproape 20 de km, cu urcușuri de 1400 m și coborâri de 1100 m — mai mult decât onor­a­bil pen­tru aproape opt ore de mers.

Am coborât ușurel pe aproape ace­lași drum, ocol­ind vâr­ful Cânaia pe curba de nivel, printre ienu­peri, jnepeni și o mare de bujori de munte înfloriți. Acoper­ișul refugiu­lui — viz­ibil de departe prin con­trastul cu verdele pădurii la mar­ginea căreia se afla — ne era reper. Pe măsură ce ne apropiam de el clădi­rea ni se părea neaștep­tat de bine întrețin­ută și Dan a emis ipoteza — cred­i­bilă la acel moment — că ăla nu e refugiul, ci vreo căbănuță a cuiva, iar dărăpănă­tura de lemn de lângă ea e de fapt locul unde aveam să dormim. Când am ajuns in sfârșit lângă ea am început să real­izăm că neaștep­tatul e departe de a‑și fi încheiat socotelile cu noi pe ziua aceea.

Clădi­rea cea nouă era totuși refugiul Cânaia, refă­cut cu fon­duri europene de primăria Răși­nari și redat folos­inței anul tre­cut în aprilie. E con­struit pe cadre de beton cu cărămidă, ter­moizo­lat la exte­rior și acoperit temeinic cu țiglă. Ba mai mult, e dotat cu panouri solare care generează sufi­cientă energie pen­tru un frigider și sis­temul de ilu­minare. Lângă clădire ne aștepta Doru, caban­ierul, care ne‑a iscodit de unde venim și încotro mergem, iar când i‑am spus că am vrea să rămânem peste noapte ne‑a sur­prins oferindu-ne opți­unea unei mese calde: ciorbă de fasole cu ciolan și cim­bru și tocană de cartofi cu câr­nați. Dacă socoteam fap­tul că avea și bere la cutie, aș putea spune că sur­prizele se țineau lanț.

Cam­era "din față", cu patru paturi, în care se intră direct din sala de mese, părea a fi deja ocu­pată de per­soane care erau aștep­tate să se întoarcă. Opți­unea pen­tru noi era doar pri­ciul, dar bun era și el prin com­para­ție cu cor­tul. Însă sur­prizele aveau să con­tinuie: pri­ciul era prici doar cu numele pen­tru că în real­i­tate erau două camere cu câte șase paturi de lemn, supra­puse câte două, cu saltea moale, pernă, pătură și lenjerie curată. Con­fort de cinci stele. Ziua deve­nea tot mai fru­moasă, la fel și vre­mea de afară, căci norii se cam împrăș­ti­aseră și seara se vădea neaștep­tat de însorită și caldă. După un ceai cald am ple­cat să strângem ceva lemne pen­tru un foc de tabară în vatra ame­na­jată lângă refugiu. Am mân­cat exce­lent, glu­mind pe seama fap­tu­lui că ne vom îngrășa la munte în loc să slăbim de la efort și am încheiat ziua târziu, către miezul nopții, cu bere si povești despre munte lângă foc, ală­turi de caban­ier și un pri­eten al său, întors între timp la refugiu împre­ună cu fetița lui.

A doua zi, după un somn odi­h­n­i­tor și un mic dejun pe "terasa" refugiu­lui, am hotărât că neaștep­tatul ne‑a sur­prins îndea­juns și că e vre­mea să facem ceva pre­dictibil, adică să ne întoarcem acasă. După trei ore și jumă­tate ajungeam înapoi în Păl­tiniș, iar după alte câteva în București, încheind o tură care ne‑a ream­intit că, chiar dacă pla­nurile de acasă nu se potrivesc cu cele de pe munte, tre­buie să-ți păstrezi mereu buna dis­poz­iție și cred­ința că cele ce nu le aștepți se pot ade­sea dovedi a fi o plă­cută sur­priză.

Fotografii și traseu


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. eugen

    sorin , tu încă te mai pui cu muntele ? te ții tare

    • Sorin Sfirlogea

      Ei, nu mă pun cu el, doar îi mai dau târ­coale din când în când. 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu