Cele ce nu le aștepți

Pen­tru că nu se putea alt­fel, cele două săp­tămâni de con­ce­diu le‐am înche­iat cu o ieșire pe munte. Și pen­tru că mai mereu des­ti­na­ți­ile au fost la dis­tanță de 2–3 ore de Bucu­rești, m‐am gân­dit ca de data asta să aleg ceva mai înde­păr­tat. Așa s‐a făcut că împre­ună cu Dan și Bogdan am plă­nuit o tură de două zile în Cin­drel și Lotru. Când zic că am plă­nuit împre­ună nu spun chiar ade­vă­rul, pen­tru că ei s‐au bazat pe mine în pri­vința tra­se­u­lui și eta­pe­lor, lăsând‐mă să fac cal­cu­lele nece­sare. Cal­cule la care n‐am prea stră­lu­cit, după cum veți afla îndată.

În apă­ra­rea mea am să spun de la înce­put că pe hâr­tie totul părea per­fect: ple­cat după‐amiaza din Bucu­rești la Păl­ti­niș, dor­mit la o pen­siune, ple­cat a doua zi dimi­neață la drum către vâr­ful Cin­drel, apoi vâr­ful Ște­flești și Nego­vanu, cam­pat în șaua Buce­ci­u­lui, iar ultima zi un par­curs lung pe la cabana Pre­jba până jos în Tăl­ma­ciu. Încre­din­țat fiind că pla­nul e per­fect, am arun­cat totuși o pri­vire pe Goo­gle Earth, ca să îmi fac o idee des­pre dis­tanțe și con­fi­gu­ra­ția cres­te­lor. Văzute pe cal­cu­la­tor, cre­asta Cin­dre­lu­lui și cea secun­dară a Lotru­lui păreau niște dulci pante care urcă mol­com – doar dis­tan­țele m‐au îngri­jo­rat nițel pen­tru că fie­care etapă însemna peste 30 de km.

Aju­nși seara la Păl­ti­niș ne‐am gân­dit că vom avea o noapte odih­ni­toare la pen­siu­nea Rafael. Fap­tul că am ajuns pe rând, Bogdan abia către mie­zul nop­ții, că am mai băut o bere și că am căs­cat gura la meciuri până pe la 1 noap­tea, a făcut ca som­nul să se scur­teze des­tul de mult. Eu, din motive pe care nu le prea înțe­leg, am ador­mit foarte greu, pier­zând încă vreun ceas de odihnă.

Și totuși plini de entu­zi­asm și voie bună, a doua zi dimi­neață am por­nit toți trei spre Cin­drel, pri­mul obiec­tiv. Ziua era per­fectă, cu un cer senin și câțiva nori plim­bați de vânt către est. Pen­tru că dis­tan­țele se anun­țau mari am iuțit nițel pasul pro­fi­tând de prima parte a tra­se­u­lui mai domoală, de la pâr­tia veche de ski până la Poiana Gău­joara (mar­caj cruce roșie). Din poiană panta a înce­put să cre­ască, am tre­cut pe lângă stâna Gău­joara și am urcat direct în șaua Bătrâna, chiar sub vâr­ful de 1911 m. De aici ni s‐a înfă­ți­șat în toată splen­doa­rea sa dru­mul pe care îl mai aveam de par­curs – undeva departe se zărea vâr­ful Cin­drel, care era doar vreo 60% din etapa zilei res­pec­tive. Între noi și el, neaș­tep­tat față de ceea ce văzu­sem pe hărți, dru­mul urca și cobora pe mai multe vâr­furi, anun­țând un efort mai mare decât cel pre­co­ni­zat. Sâm­bu­rii îndo­ie­lii au înce­put să încol­țească în min­tea mea.

După pri­mul vârf (Roz­dești, 1952 m) neaș­tep­ta­tul a apă­rut din nou: Bogdan a căl­cat greșit și a făcut o ușoară entorsă de gleznă. Viteza la vale tre­buia să scadă, pașii tre­bu­iau puși cu mai multă grijă. Urcând al tre­i­lea vârf (Nicu­lești, 2035 m) am înce­put să sim­țim obo­seala som­nu­lui prea scurt. Jos, în stânga, vedeam aco­pe­ri­șul cără­mi­ziu al refu­gi­u­lui Cânaia. Urcu­șul vâr­fu­lui era urmat de o cobo­râre care anula o parte din pro­gre­sul în alti­tu­dine. Urca­sem vreo 100 de metri și cobo­ram apoi 40–50. În șaua Cânaia – lângă indi­ca­to­rul care îndruma spre refu­giu – m‐am hotă­rât să pro­pun și eu ceva neaș­tep­tat pen­tru pri­e­te­nii mei: să renun­țăm la tra­ver­sa­rea în cre­asta Lotru­lui, să ne mul­țu­mim cu vâr­ful Cin­drel și să ne retra­gem la refu­giu. Vre­mea înce­puse să se schimbe, norii cobo­râ­seră sub 2200 m și mătu­rau aproape con­ti­nuu vâr­fu­rile îna­lte, răcind aerul și pro­mițând ploaie. Am con­ve­nit să nu deci­dem ime­diat asu­pra schim­bă­rii de plan și să luăm hotă­rârea când ajun­gem pe vârf.

Ultima parte din urcuș a fost o stră­da­nie des­tul de mare, cel puțin pen­tru mine. Fie­care metru de alti­tu­dine mi s‐a părut un efort, iar fap­tul că nu prea vedeam cât mai e de urcat nu mă ajuta deloc. Pen­tru că eram în ziua nepre­vă­zu­tu­lui, pe lângă noi a apă­rut din vale un Suzuki 4×4 din care un el și o ea râdeau cu poftă la vede­rea ruc­sa­ci­lor noș­tri des­tul de mari si grei. Au "par­cat" puțin mai sus de șaua Cânaia, apoi au con­ti­nuat dru­mul pe jos, către vârf. Urcând în urma lor am avut parte de încă o sur­priză: de pe vâr­ful Cin­drel cobora un Vol­k­swa­gen Ama­rok din care doi copii și o doamnă ne făceau semne vesele, în timp ce șofe­rul saluta cla­xonând. Stră­da­nia noas­tră de a urca pe picioa­rele pro­prii părea o glumă, pen­tru că Cin­dre­lul era bule­vard.

Când am ajuns pe vârf deci­zia era aproape luată. Ne‐am apro­piat de brâna estică, ca să pri­vim con­ti­nu­a­rea tra­se­u­lui pe care ni‐l pro­pu­se­sem: urma o cobo­râre abruptă de vreo 500 m, apoi un urcuș sus­ți­nut până îna­poi la 2200 m, pe vâr­ful Ște­flești. Doar Dan mai cre­dea în șansele teo­re­tice de a înde­plini etapa, dar cu entorsa lui Bogdan și obo­seala fizică a lui și a mea era în afara dis­cu­ției să mai con­ti­nuăm. Așa că am hotă­rât să ne întoar­cem la refu­giu și să dor­mim acolo. Câteva poze și un sfert de ceas de odihnă – cu tot cu un pui de somn – au înche­iat vizita noas­tră pe Cin­drel, la 2244 m, pe o vreme cu nori umezi și vânt. Mult mai târ­ziu, acasă, stu­di­ind track‐urile GPS am con­sta­tat că par­cur­se­sem aproape 20 de km, cu urcu­șuri de 1400 m și cobo­râri de 1100 m – mai mult decât ono­ra­bil pen­tru aproape opt ore de mers.

Am cobo­rât ușu­rel pe aproape ace­lași drum, oco­lind vâr­ful Cânaia pe curba de nivel, prin­tre ienu­peri, jne­peni și o mare de bujori de munte înflo­riți. Aco­pe­ri­șul refu­gi­u­lui – vizi­bil de departe prin con­tras­tul cu ver­dele pădu­rii la mar­gi­nea căreia se afla – ne era reper. Pe măsură ce ne apro­piam de el clă­di­rea ni se părea neaș­tep­tat de bine între­ți­nută și Dan a emis ipo­teza – cre­di­bilă la acel moment – că ăla nu e refu­giul, ci vreo căbă­nuță a cuiva, iar dără­pă­nă­tura de lemn de lângă ea e de fapt locul unde aveam să dor­mim. Când am ajuns in sfâr­șit lângă ea am înce­put să rea­li­zăm că neaș­tep­ta­tul e departe de a‐și fi înche­iat soco­te­lile cu noi pe ziua aceea.

Clă­di­rea cea nouă era totuși refu­giul Cânaia, refă­cut cu fon­duri euro­pene de pri­mă­ria Răși­nari și redat folo­sin­ței anul tre­cut în apri­lie. E con­struit pe cadre de beton cu cără­midă, ter­mo­i­zo­lat la exte­rior și aco­pe­rit teme­i­nic cu țiglă. Ba mai mult, e dotat cu pano­uri solare care gene­rează sufi­cientă ener­gie pen­tru un fri­gi­der și sis­te­mul de ilu­mi­nare. Lângă clă­dire ne aștepta Doru, caba­nie­rul, care ne‐a isco­dit de unde venim și înco­tro mer­gem, iar când i‐am spus că am vrea să rămâ­nem peste noapte ne‐a sur­prins oferindu‐ne opțiu­nea unei mese calde: ciorbă de fasole cu cio­lan și cim­bru și tocană de car­tofi cu câr­nați. Dacă soco­team fap­tul că avea și bere la cutie, aș putea spune că sur­pri­zele se țineau lanț.

Camera "din față", cu patru paturi, în care se intră direct din sala de mese, părea a fi deja ocu­pată de per­soane care erau aștep­tate să se întoarcă. Opțiu­nea pen­tru noi era doar pri­ciul, dar bun era și el prin com­pa­ra­ție cu cor­tul. Însă sur­pri­zele aveau să con­ti­nuie: pri­ciul era prici doar cu numele pen­tru că în rea­li­tate erau două camere cu câte șase paturi de lemn, supra­puse câte două, cu sal­tea moale, pernă, pătură și len­je­rie curată. Con­fort de cinci stele. Ziua deve­nea tot mai fru­moasă, la fel și vre­mea de afară, căci norii se cam împrăș­ti­a­seră și seara se vădea neaș­tep­tat de înso­rită și caldă. După un ceai cald am ple­cat să strân­gem ceva lemne pen­tru un foc de tabară în vatra ame­na­jată lângă refu­giu. Am mân­cat exce­lent, glu­mind pe seama fap­tu­lui că ne vom îngrășa la munte în loc să slă­bim de la efort și am înche­iat ziua târ­ziu, către mie­zul nop­ții, cu bere si povești des­pre munte lângă foc, ală­turi de caba­nier și un pri­e­ten al său, întors între timp la refu­giu împre­ună cu fetița lui.

A doua zi, după un somn odih­ni­tor și un mic dejun pe "terasa" refu­gi­u­lui, am hotă­rât că neaș­tep­ta­tul ne‐a sur­prins înde­a­juns și că e vre­mea să facem ceva pre­dic­ti­bil, adică să ne întoar­cem acasă. După trei ore și jumă­tate ajun­geam îna­poi în Păl­ti­niș, iar după alte câteva în Bucu­rești, înche­ind o tură care ne‐a rea­min­tit că, chiar dacă pla­nu­rile de acasă nu se potri­vesc cu cele de pe munte, tre­buie să‐ți păs­trezi mereu buna dis­po­zi­ție și cre­dința că cele ce nu le aștepți se pot ade­sea dovedi a fi o plă­cută sur­priză.

Foto­gra­fii și tra­seu


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Dacă ai ceva de spus...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. eugen

    sorin , tu încă te mai pui cu mun­tele ? te ții tare

    • Sorin Sfirlogea

      Ei, nu mă pun cu el, doar îi mai dau târ­coale din când în când. 🙂


Meniu