Sun­tem sub­til in­stru­iți de la cea mai fra­gedă vâr­stă să cre­dem că si­nele pro­priu este un soi de eta­lon pe care îl pu­tem aplica ce­lor­lalți atunci când le apre­ciem va­loa­rea. Ne luăm pe noi în­șine și ne pro­iec­tăm asu­pra ce­lui­lalt, iar orice di­fe­rență — de com­por­ta­ment sau de con­vin­geri — o tra­tăm ca pe un po­ten­țial de­fect al ce­lui ju­de­cat, ca pe o mică vic­to­rie per­so­nală, căci di­fe­ren­țele nu pot avea semn ne­ga­tiv de­cât în drep­tul lor. De­si­gur, lo­gica asta func­țio­nează doar atunci când e vorba de ca­rac­ter, pen­tru că in pri­vința in­fă­ți­șării fi­zice lu­cru­rile sunt mult mai clare: so­ci­e­ta­tea a sta­bi­lit de­mult cri­te­ri­ile de apre­ci­ere ale fru­mu­se­ții cor­pu­lui și nu pu­tem de­cât să ne ra­por­tăm cu mai multă sau mai pu­țină ne­fe­ri­cire la aceste stan­darde aproape im­po­si­bil de atins.

Școala și pă­rin­ții ne în­vață într-un mod apli­cat că fi­ința umană este im­per­fectă prin în­săși na­tura ei, că de­fec­tele fac parte din ceea ce sun­tem, dar cel mai ade­sea omit să ada­uge că există mij­loace de a le co­recta pe cele ce țin de ca­rac­ter și că ne stau la în­demână dacă ac­cep­tăm că ele există. Dim­po­trivă, văd în ul­tima vreme tot mai des re­pe­tat în­dem­nul de a te ac­cepta așa cum ești, de a te con­si­dera mi­nu­nat și per­fect — dacă la nivel fi­zic afir­ma­ția e ade­vă­rată, mi s‑ar pă­rea im­por­tant de spus că ea nu se aplică și în pri­vința per­so­na­li­tă­ții și ca­rac­te­ru­lui unei per­soane. Fii tu în­suți a de­ve­nit un fel de pa­șa­port uni­ver­sal pen­tru ego­ism, ci­nism, ne­sim­țire sau mi­to­ma­nie. Și ni­meni nu vor­bește ex­pli­cit des­pre ne­voia de a‑ți re­cu­noaște și co­recta de­fec­tele de per­so­na­li­tate, lă­sând această sar­cină ce­lor­lalți — im­per­fecți și ei, de bună seamă — ale că­ror opi­nii in­di­vi­du­ale și su­biec­tive ar tre­bui în­su­mate într-un pro­fil per­so­nal care să des­crie cum ne văd ceilalți.

Însă nu prea in­ten­țio­năm să fa­cem cu­noș­tință cu ima­gi­nea noas­tră ex­te­ri­oară. Con­ce­diem cu mare ușu­rință opi­ni­ile ne­ga­tive la adresa noas­tră ale ce­lor­lalți, con­vinși că pro­pri­ile lor im­per­fec­țiuni îi des­ca­li­fică din pos­tura de ju­de­că­tori. Și pen­tru că nu ne re­cu­noaș­tem slă­bi­ciu­nile si­ne­lui, ra­tăm șansa de a le co­recta, de a pro­gresa. Ci­neva îmi spu­nea odată că ideea asta de a pro­gresa din punct de ve­dere al pro­pri­u­lui ca­rac­ter e o com­pletă inu­ti­li­tate, de vreme ce efor­tul nu este îm­păr­tă­șit și de cei­lalți mem­brii ai so­ci­e­tă­ții: ce rost are să te stră­dui să fii cin­stit, so­li­dar și al­tru­ist când lu­mea din ju­rul tău e con­stru­ită pe exact opu­sul aces­tor va­lori? Con­sta­ta­tiv pă­rea să aibă dreptate.

Re­li­gi­ile, cu ex­cep­ția bu­dis­mu­lui, au pro­pus un mo­del mo­ral și com­por­ta­men­tal care — prin ori­gi­nea sa di­vină, pro­ve­nind din vo­ința unui dum­ne­zeu — era opo­za­bil ori­că­ruia și non-ne­go­ci­a­bil. Cle­rul era che­mat să ar­bi­treze ali­ni­e­rea fi­e­că­rui in­di­vid la aceste stan­darde di­vine, sub ame­nin­ța­rea unei veș­nice su­fe­rințe post-mor­tem în fă­că­rile ia­du­lui. Ate­is­mul sau mai bine zis falsa ade­rență la re­li­gie pe care o prac­ti­căm pe scară largă în ziua de azi au fă­cut ca aceste norme să nu mai func­țio­neze so­cial, însă n‑am re­u­șit să pu­nem ni­mic în lo­cul lor. Fa­li­men­tul mo­ral des­pre care vor­besc în­flă­că­ra­ții adepți ai di­ver­se­lor re­li­gii este într‑o mare mă­sură real.

Și pen­tru că nu ne cu­noaș­tem în­de­a­juns de bine, eșuăm ade­sea și în ale­ge­rea ce­lor care ni‑i do­rim ală­turi. An­tu­ra­jele prost alese sunt în pri­mul rând un semn al ne­cu­noaș­te­rii de sine și al lip­sei de as­pi­ra­ție de a fi mai buni. De­for­mă­rile pe care le su­fe­rim din ca­uza lor ada­ugă noi de­fecte sau le adân­cesc pe cele ce deja le avem. De aceea în­chi­so­rile nu pot fi nici­o­dată un mod de a re­e­duca, ci o sim­plă in­clu­dere a in­frac­to­ru­lui într-un prost context.

Nici ma­ri­a­jele re­u­șite nu sunt po­si­bile fără a te cu­noaște — mulți ca­ută par­te­ne­rul care îi face să se simtă bine, cel care ig­noră sau e orb la de­fec­tele sale, iar când atrac­ția se­xu­ală își do­mo­lește in­e­vi­ta­bil in­ten­si­ta­tea, ne­po­tri­vi­rile de ca­rac­ter de­vin im­po­si­bil de su­por­tat. Ne­vro­zele ine­rente ale fi­e­că­ruia din­tre noi — ca­u­zate de frămân­tări re­ale sau de în­chi­pu­ite ne­fe­ri­ciri — nu sunt nici­când de­ve­lo­pate mai clar de­cât atunci când sunt ex­puse pre­siu­nii per­ma­nente a re­la­ției de cuplu.

Și toate as­tea se trans­feră ur­mă­toa­rei ge­ne­ra­ții, năs­cută și edu­cată în cu­tia de re­zo­nanță a fa­mi­liei, unde de­fec­tele pă­rin­ți­lor de­vin nor­ma­li­ta­tea noii per­so­na­li­tăți ce se ri­dică la rân­dul ei pen­tru a spune cu em­fază: sunt perfect!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.