Suntem subtil instruiți de la cea mai fragedă vârstă să credem că sinele propriu este un soi de etalon pe care îl putem aplica celorlalți atunci când le apreciem valoarea. Ne luăm pe noi înșine și ne proiectăm asupra celuilalt, iar orice diferență — de comportament sau de convingeri — o tratăm ca pe un potențial defect al celui judecat, ca pe o mică victorie personală, căci diferențele nu pot avea semn negativ decât în dreptul lor. Desigur, logica asta funcționează doar atunci când e vorba de caracter, pentru că in privința infățișării fizice lucrurile sunt mult mai clare: societatea a stabilit demult criteriile de apreciere ale frumuseții corpului și nu putem decât să ne raportăm cu mai multă sau mai puțină nefericire la aceste standarde aproape imposibil de atins.
Școala și părinții ne învață într-un mod aplicat că ființa umană este imperfectă prin însăși natura ei, că defectele fac parte din ceea ce suntem, dar cel mai adesea omit să adauge că există mijloace de a le corecta pe cele ce țin de caracter și că ne stau la îndemână dacă acceptăm că ele există. Dimpotrivă, văd în ultima vreme tot mai des repetat îndemnul de a te accepta așa cum ești, de a te considera minunat și perfect — dacă la nivel fizic afirmația e adevărată, mi s‑ar părea important de spus că ea nu se aplică și în privința personalității și caracterului unei persoane. Fii tu însuți a devenit un fel de pașaport universal pentru egoism, cinism, nesimțire sau mitomanie. Și nimeni nu vorbește explicit despre nevoia de a‑ți recunoaște și corecta defectele de personalitate, lăsând această sarcină celorlalți — imperfecți și ei, de bună seamă — ale căror opinii individuale și subiective ar trebui însumate într-un profil personal care să descrie cum ne văd ceilalți.
Însă nu prea intenționăm să facem cunoștință cu imaginea noastră exterioară. Concediem cu mare ușurință opiniile negative la adresa noastră ale celorlalți, convinși că propriile lor imperfecțiuni îi descalifică din postura de judecători. Și pentru că nu ne recunoaștem slăbiciunile sinelui, ratăm șansa de a le corecta, de a progresa. Cineva îmi spunea odată că ideea asta de a progresa din punct de vedere al propriului caracter e o completă inutilitate, de vreme ce efortul nu este împărtășit și de ceilalți membrii ai societății: ce rost are să te strădui să fii cinstit, solidar și altruist când lumea din jurul tău e construită pe exact opusul acestor valori? Constatativ părea să aibă dreptate.
Religiile, cu excepția budismului, au propus un model moral și comportamental care — prin originea sa divină, provenind din voința unui dumnezeu — era opozabil oricăruia și non-negociabil. Clerul era chemat să arbitreze alinierea fiecărui individ la aceste standarde divine, sub amenințarea unei veșnice suferințe post-mortem în făcările iadului. Ateismul sau mai bine zis falsa aderență la religie pe care o practicăm pe scară largă în ziua de azi au făcut ca aceste norme să nu mai funcționeze social, însă n‑am reușit să punem nimic în locul lor. Falimentul moral despre care vorbesc înflăcărații adepți ai diverselor religii este într‑o mare măsură real.
Și pentru că nu ne cunoaștem îndeajuns de bine, eșuăm adesea și în alegerea celor care ni‑i dorim alături. Anturajele prost alese sunt în primul rând un semn al necunoașterii de sine și al lipsei de aspirație de a fi mai buni. Deformările pe care le suferim din cauza lor adaugă noi defecte sau le adâncesc pe cele ce deja le avem. De aceea închisorile nu pot fi niciodată un mod de a reeduca, ci o simplă includere a infractorului într-un prost context.
Nici mariajele reușite nu sunt posibile fără a te cunoaște — mulți caută partenerul care îi face să se simtă bine, cel care ignoră sau e orb la defectele sale, iar când atracția sexuală își domolește inevitabil intensitatea, nepotrivirile de caracter devin imposibil de suportat. Nevrozele inerente ale fiecăruia dintre noi — cauzate de frământări reale sau de închipuite nefericiri — nu sunt nicicând developate mai clar decât atunci când sunt expuse presiunii permanente a relației de cuplu.
Și toate astea se transferă următoarei generații, născută și educată în cutia de rezonanță a familiei, unde defectele părinților devin normalitatea noii personalități ce se ridică la rândul ei pentru a spune cu emfază: sunt perfect!
Lasă un comentariu