Domnul X este ceea ce s‑ar numi o persoană respectabilă din clasa de mijloc. Ușor grizonant, dar încă nu bătrân, nici prea scund, nici prea gras, îndeajuns de sănătos pentru vârsta sa, familist cu copii — imaginea sa este aceea a unui om de un oarecare succes care și‑a croit drumul prin viață cu destul de multă muncă. Are casă și mașină, are un salariu rotunjor într‑o firmă privată — viața îi surâde din mai multe direcții așa că nu veți fi mirați aflând că domnul X începe să priceapă sensul propriu al expresiei “la joie de vivre”. Și ca mai toți cei cărora viața le face cu ochiul, domnul X este — firesc — un pic gurmand.
Se vede asta din burtica discretă, ale cărei proporții se străduie să le țină sub control cu sporadice ședințe de fitness, dar mai ales din privirile poficioase pe care le aruncă mâncărurilor pe care le consideră apetisante. Să nu credeți că e lipsit de o oarecare cultură gastronomică, căci gusturile sale n‑ar putea fi catalogate drept rudimentare. Domnul X nu râvnește la tradiționalele cărnuri fripte ale bucătăriei românești sau, mai bine spus, nu doar la acelea, ci și la combinații neașteptate de gastronomii internaționale sau la specialități născute din imaginația bucătarului. Dar ce e o masă bună fără un acompaniament de băuturi pe măsură? În privința asta domnul X e ferm: băuturile tradiționale românești nu pot fi întrecute de nimic. Palinca — musai ardelenească — țuica argeșeană și vinurile din orice colț al țării sunt preferințele sale neîndoielnice. Căci ce poate fi mai plăcut decât o cină precedată de un păhărel de palincă și încheiată de un pahar-două de vin?
Nu demult domnul X a citit un articol pe internet despre alcool — spuneau unii acolo că ar trebui să fim toți atenți la felul în care îl bem, mai cu seamă cât de des. Că nu cantitatea de alcool e cea care definește stadiile incipiente ale alcoolismului, ci frecvența. Prostii — și‑a zis el — sau poate că o fi adevărat la alții, dar el nu e în nici un caz în situația asta. Era pe drum către casă, după o zi de muncă, iar gândul i‑a fugit imediat la cina care‑l aștepta și la păhărelul de pălincă de dinaintea ei, la fel ca ieri, ca alaltăieri… Poate două, că fusese o zi grea. Pentru o clipă mintea a legat gândul de dinainte — despre alcoolism — cu cel ce urmase și o întrebare s‑a ițit printre ele: oare și eu sunt dependent de alcool? Ia te uită ce tâmpenii îți bagă în cap articolele astea, și‑a zis și a continuat să conducă spre casă.
În serile următoare, de fiecare dată când își turna păhărelul de pălincă, întrebarea sâcâitoare se întorcea în mintea lui. O alunga, mai întâi destul de iute, apoi tot mai greu, de parcă fiecare inghițitură de alcool ar fi încercat să‑l convingă că ar trebui să dea un răspuns. A mai trecut un timp. Venise vara, serile erau calde, așa că o bere rece a luat locul paharului de vin. Chiar două în zilele mai calde. Sau trei, uneori. Până când într‑o seară domnul X și‑a spus că îi e de ajuns cât a fost sâcâit de întrebarea stăruitoare ce nu se dădea alungată din mintea sa și a hotărât că are să‑i dea un răspuns ce o va închide pe veci în temnița uitării. În seara aceea nu va mai fi nici pălincă, nici vin, nici bere. O demonstrație de abstinență voluntară era exact ce ar fi trebuit pentru a închide definitiv dilema.
Primul ceas a trecut ușor, chiar dacă cina fusese parcă mai puțin savuroasă încheiată fiind doar cu un pahar mare de apă. După al doilea ceas îl vizita tot mai insistent pofta de bere, iar mintea îi juca feste născocind motivații stupide pentru care ar fi trebuit să ignore sâcâitoarea întrebare. După al treilea ceas a înțeles că întrebarea are un temei și că, dacă avea să fie cinstit cu sine însuși, răspunsul s‑ar putea să nu‑i placă. După al patrulea ceas domnul X s‑a ridicat de pe canapea și a plecat să-și cumpere bere.
* * *
Povestea asta nu e o ficțiune, dar nu are nici o însemnătate cine e domnul X. Cred că mai important este să medităm cu toții la ușurința cu care aparent nevinovatele plăceri ale vieții pot aluneca către metehne greu de alungat.
Lasă un comentariu