Dom­nul X este ceea ce s‑ar numi o per­soană res­pec­ta­bilă din clasa de mij­loc. Ușor gri­zo­nant, dar încă nu bă­trân, nici prea scund, nici prea gras, în­de­a­juns de să­nă­tos pen­tru vâr­sta sa, fa­mi­list cu co­pii — ima­gi­nea sa este aceea a unui om de un oa­re­care suc­ces care și‑a croit dru­mul prin viață cu des­tul de multă muncă. Are casă și ma­șină, are un sa­la­riu rot­u­n­jor într‑o firmă pri­vată — viața îi su­râde din mai multe di­rec­ții așa că nu veți fi mi­rați aflând că dom­nul X în­cepe să pri­ceapă sen­sul pro­priu al ex­pre­siei “la joie de vi­vre”. Și ca mai toți cei că­rora viața le face cu ochiul, dom­nul X este — fi­resc — un pic gurmand.

Se vede asta din bu­r­tica dis­cretă, ale că­rei pro­por­ții se stră­duie să le țină sub con­trol cu spo­ra­dice șe­dințe de fi­t­ness, dar mai ales din pri­vi­rile po­fi­cioase pe care le aruncă mân­că­ru­ri­lor pe care le con­si­deră ape­ti­sante. Să nu cre­deți că e lip­sit de o oa­re­care cul­tură gas­tro­no­mică, căci gus­tu­rile sale n‑ar pu­tea fi ca­ta­lo­gate drept ru­di­men­tare. Dom­nul X nu râv­nește la tra­di­țio­na­lele căr­nuri fripte ale bu­că­tă­riei ro­mâ­nești sau, mai bine spus, nu doar la ace­lea, ci și la com­bi­na­ții ne­aș­tep­tate de gas­tro­no­mii in­ter­națio­nale sau la spe­cia­li­tăți năs­cute din ima­gi­na­ția bu­că­ta­ru­lui. Dar ce e o masă bună fără un acom­pa­ni­a­ment de bă­u­turi pe mă­sură? În pri­vința asta dom­nul X e ferm: bă­u­tu­rile tra­di­țio­nale ro­mâ­nești nu pot fi în­tre­cute de ni­mic. Pa­linca — mu­sai ar­de­le­nească — țu­ica ar­ge­șeană și vi­nu­rile din orice colț al ță­rii sunt pre­fe­rin­țele sale ne­în­do­iel­nice. Căci ce poate fi mai plă­cut de­cât o cină pre­ce­dată de un pă­hă­rel de pa­lincă și în­che­iată de un pa­har-două de vin?

Nu de­mult dom­nul X a ci­tit un ar­ti­col pe in­ter­net des­pre al­cool — spu­neau unii acolo că ar tre­bui să fim toți atenți la fe­lul în care îl bem, mai cu seamă cât de des. Că nu can­ti­ta­tea de al­cool e cea care de­fi­nește sta­di­ile in­ci­piente ale al­co­o­lis­mu­lui, ci frec­vența. Pros­tii — și‑a zis el — sau poate că o fi ade­vă­rat la al­ții, dar el nu e în nici un caz în si­tu­a­ția asta. Era pe drum că­tre casă, după o zi de muncă, iar gân­dul i‑a fu­git ime­diat la cina care‑l aș­tepta și la pă­hă­re­lul de pă­lincă de di­na­in­tea ei, la fel ca ieri, ca alal­tă­ieri… Poate două, că fu­sese o zi grea. Pen­tru o clipă min­tea a le­gat gân­dul de di­na­inte — des­pre al­co­o­lism — cu cel ce ur­mase și o în­tre­bare s‑a ițit prin­tre ele: oare și eu sunt de­pen­dent de al­cool? Ia te uită ce tâm­pe­nii îți bagă în cap ar­ti­co­lele as­tea, și‑a zis și a con­ti­nuat să con­ducă spre casă.

În se­rile ur­mă­toare, de fi­e­care dată când își turna pă­hă­re­lul de pă­lincă, în­tre­ba­rea sâ­câi­toare se în­torcea în min­tea lui. O alunga, mai în­tâi des­tul de iute, apoi tot mai greu, de parcă fi­e­care in­ghi­ți­tură de al­cool ar fi în­cer­cat să‑l con­vingă că ar tre­bui să dea un răs­puns. A mai tre­cut un timp. Ve­nise vara, se­rile erau calde, așa că o bere rece a luat lo­cul pa­ha­ru­lui de vin. Chiar două în zi­lele mai calde. Sau trei, une­ori. Până când într‑o seară dom­nul X și‑a spus că îi e de ajuns cât a fost sâ­câit de în­tre­ba­rea stă­ru­i­toare ce nu se dă­dea alun­gată din min­tea sa și a ho­tă­rât că are să‑i dea un răs­puns ce o va în­chide pe veci în tem­nița ui­tă­rii. În seara aceea nu va mai fi nici pă­lincă, nici vin, nici bere. O de­mon­stra­ție de abs­ti­nență vo­lun­tară era exact ce ar fi tre­buit pen­tru a în­chide de­fi­ni­tiv dilema.

Pri­mul ceas a tre­cut ușor, chiar dacă cina fu­sese parcă mai pu­țin sa­vu­roasă în­che­iată fi­ind doar cu un pa­har mare de apă. După al doi­lea ceas îl vi­zita tot mai in­sis­tent pofta de bere, iar min­tea îi juca feste nă­sco­cind mo­ti­va­ții stu­pide pen­tru care ar fi tre­buit să ig­nore sâ­câi­toa­rea în­tre­bare. După al tre­i­lea ceas a în­țe­les că în­tre­ba­rea are un te­mei și că, dacă avea să fie cin­stit cu sine în­suși, răs­pun­sul s‑ar pu­tea să nu‑i placă. După al pa­tru­lea ceas dom­nul X s‑a ri­di­cat de pe ca­na­pea și a ple­cat să-și cum­pere bere.

* * *

Po­ves­tea asta nu e o fic­țiune, dar nu are nici o în­sem­nă­tate cine e dom­nul X. Cred că mai im­por­tant este să me­di­tăm cu to­ții la ușu­rința cu care apa­rent ne­vi­no­va­tele plă­ceri ale vie­ții pot alu­neca că­tre me­tehne greu de alungat.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.