Ima­gi­nea pu­blică este un lu­cru te­ri­bil de de­li­cat, care se poate ru­ina în doar câ­teva clipe, din doar câ­teva vorbe, din doar câ­teva ges­turi. Pro­iec­ția sa po­zi­tivă în ochii opi­niei pu­blice se con­stru­iește cu răb­dare și te­na­ci­tate, prin lu­cruri mici, dar pline de sem­ni­fi­ca­ție și une­ori du­rează ani mulți până când se văd pri­mele roade.

Exact așa mi s‑a pă­rut că pro­ce­dează Casa Re­gală a Ro­mâ­niei, în­ce­pând de după ’89. Re­gele Mi­hai nu a pre­sat ro­mâ­nii im­pu­nându-le pre­zența sa me­di­a­tică per­ma­nentă, ci a ales să apară în mo­mente bine alese, ma­ni­fes­tându-se cu o im­pre­sio­nantă bună cu­vi­ință și mă­sură a ex­pri­mă­rii pu­blice. Pen­tru că știa cât de pu­ter­nică fu­sese pro­pa­ganda co­mu­nistă îm­po­triva sa timp de zeci de ani, a ales ca­lea di­fi­cilă a ele­gan­ței și răbdării.

Mi s‑a pă­rut că în ul­tima vreme în­ce­pu­seră să dis­pară ati­tu­di­nile ve­he­mente anti-mo­nar­histe din anii ’90. Vo­cile su­fo­cate de in­dig­nare ale unor per­soane care re­la­tau cum a ple­cat re­gele în ’48 cu un tren plin de aur, ta­blo­uri și alte bo­gă­ții — de parcă ar fi asis­tat per­so­nal la eve­ni­ment, deși la vre­mea aia nici nu erau năs­cuți — sunt tot mai rare. Și mi-am zis că, uite, po­li­tica bu­nu­lui simț și a dis­cre­ției în­cepe să dea roade.

Prin­ci­pesa Mar­ga­reta a re­u­șit să de­vină trep­tat o con­ti­nu­a­toare la fel de ele­gantă și răb­dă­toare a sti­lu­lui ales de Re­gele Mi­hai. Ma­ri­a­jul ei cu un ac­tor a stâr­nit oa­rece con­tro­verse, mai ales atunci când dom­nul Duda s‑a gân­dit să can­di­deze la pre­șe­din­ție, dar va­car­mul s‑a stins des­tul de re­pede pen­tru că prin­ci­pele — ac­tor, în fond — a știut să se ma­ni­feste într-un mod care să nu ali­men­teze inu­til bâr­fele ră­u­vo­itoare. Cu toate as­tea ma­jo­ri­tă­ții ro­mâ­ni­lor le stă în gât ideea trans­for­mă­rii peste noapte a unui ac­tor într‑o al­teță regală.

In­tro­du­ce­rea pe pri­mul plan a prin­ci­pe­lui Nico­lae a fost și încă este o miș­care ris­cantă, ale că­rei re­zul­tate fi­nale încă nu le an­ti­ci­pează ni­meni. Fap­tul că nu vor­bește încă bine ro­mâna e o pro­blemă în ochii ce­tă­țea­nu­lui de rând. Fap­tul că nu e un des­cen­dent di­rect la tron în con­for­mi­tate cu le­gea sa­lică, ci în vir­tu­tea unui sta­tut sta­bi­lit uni­la­te­ral de Casa Re­gală a Ro­mâ­niei (mai pre­cis de Re­gele Mi­hai în 2007), îi știr­bește oa­re­cum cre­di­bi­li­ta­tea cu care s‑ar pu­tea even­tual pre­zenta în fața ro­mâ­ni­lor. De cu­rând a fă­cut și o ușoară gafă (după pă­re­rea mea) fo­to­gra­fi­indu-se cu Si­mona Ha­lep exact în pe­ri­oada în care Vic­tor Ponta era cri­ti­cat pen­tru acest obi­cei stu­pid de a‑și atrage sim­pa­tii prin ală­tu­ra­rea cu per­so­na­li­tăți me­ri­tu­oase. Com­pa­ra­ția din­tre cei doi e ne­dreaptă pen­tru prin­cipe, dar inevitabilă.

Iar de cu­rând prin­ci­pesa Irina, a cin­cea des­cen­dentă la tron în con­for­mi­tate cu suc­ce­siu­nea sta­bi­lită de Re­gele Mi­hai, și‑a re­cu­nos­cut vi­no­vă­ția într-un pro­ces din SUA, unde este acu­zată de or­ga­ni­za­rea de lupte ile­gale de co­coși. Cum a ajuns să fie în­cur­cată în ast­fel de con­junc­turi, nu știu. Dar știu si­gur că ge­nul ăsta de im­par­do­na­bile erori ză­dăr­ni­cesc ani de efor­turi ale ta­tă­lui său de a rea­duce Casa Re­gală acolo unde de fapt îi este lo­cul: în frun­tea Ro­mâ­niei. Iar Re­gele nu mai are timp pen­tru a re­para ast­fel de gre­șeli, căci vre­mea sa se apro­prie de sfârșit.

Ima­gi­nea pu­blică este un lu­cru te­ri­bil de de­li­cat, care se poate ru­ina în doar câ­teva clipe, din doar câ­teva vorbe, din doar câ­teva gesturi.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Anonymous

    Mo­nar­hia poate exista sau nu in ma­sura in care oa­me­nii pot ac­cepta sau nu ca­rac­te­rul ei sa­cru. In aceste cir­cum­stante vor­bi­rea des­pre con­stru­i­rea ima­gi­nii, cu sau fara ac­to­rasi de du­zina, este ino­port­una. Noi, ro­ma­nii, nu avem ma­re­tia ac­cep­ta­rii unei mo­nar­hii. Noi sun­tem ata­sati de “va­lori” goale de con­ti­nut. Ul­tima de acest gen se nu­meste Ca­lin Po­pescu Ta­ri­ceanu si min­ciuna lui de­ghi­zata in liberalism.

    • Sorin Sfirlogea

      La cât de or­to­do­cși ne pre­tin­dem ca po­por, ne-am des­păr­țit des­tul de iute (is­to­ric vor­bind) de un­sul lui Dum­ne­zeu, în fa­voa­rea unor frip­tu­riști pe care îi ale­gem după chi­pul și în­fă­ți­șa­rea noas­tră. Pa­ra­do­xal, în pri­vința ce­lui aflat în frunte, avem mai mare în­cre­dere in ju­de­cata noas­tră de­cât în cea dumnezeiască.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.