Fieștecare patriot român care se respectă are o poveste proprie despre ungurii cu care a fost el coleg ori prieten ori altceva. Lasă că poveștile astea tind să semene ca niște picături de apă, toate începând cu maghiarul agresiv-iredentist și sfârșind cu el “pus cu botul pe labe”, vorba e că am putea face o culegere de texte populare, precum la un moment dat se întâmplase cu Miorița. Am putea colecționa astfel toate versiunile istoriilor din armată, alea cu Piști, Gyuri sau Csaba, despre care aflăm în intrigă că nu știau nici măcar să vorbească românește, ajung până la deznodământ să fi recunoscut superioritatea universală a românilor, iar la morala poveștii se transformă în niște băieți buni, ascultători și cuminți. Iar alături de astea am mai putea adăuga istorisirile erotice cu unguroaicele Ildiko, Marika sau Margit, mai toate petrecute “când eram în facultate”, de obicei “rupt de beat”, dar teribil de viril în ciuda ebrietății.
Din perspectiva asta fieștecare patriot român se simte îndrituit să emită o opinie fermă despre unguri în general și despre cei din Ardeal în particular pentru că “știe cum gândesc ăștia”, iar dacă te îndoiești de spusele lui te întreabă dacă “ai fost vreodată în Harghita” ca să constați că “nici o pâine nu-ți vinde nimeni dacă nu știi ungurește”. Nu face excepție nici un oarecare Bogdan Stoica, prahovean, jurnalist și blogger — cum se recomandă el însuși — care ne lămurește cum stă treaba cu autonomia secuiască: cică să le‑o dăm liniștiți că în câțiva ani or să ne roage să îi primim înapoi pentru că vor muri de foame din lipsă de resurse1. Ne luăm rumânii noștri înapoi, îi relocăm prin Moldova de pe unde i‑a adus Ceaușescu, iar pe amărâții ăia de secui, care‑s coada cozilor la taxe și impozite vărsate la bugetul de stat, îi lăsăm să flămânzească până le‑o veni mintea la cap. Nu știu cum dracu’ și povestea asta — ca și cele cu Piști, colegul din armată — începe tot cu unguri mândri și sfârșește cu bozgori domesticiți.
Dincolo de comparațiile deplasate cu Kosovo și de implicarea virilă în text a organelor sexuale ale autorului, blogerul prahovean se remarcă și prin lejeritatea raționamentelor. Le tragem granițe secuilor, le facem puncte vamale și îi punem să-si ia pașaport ca să ajungă la Cluj — ce mare șmecherie? — ne întreabă el retoric. Evident, o regiune devenită autonomă nu are regim de țară, deci nu există granițe și pașapoarte. Și, chiar dacă am vorbi de independență, mă îndoiesc că Republica Secuiască Harkov (să zicem că așa s‑ar numi) nu ar fi acceptată în UE — pe cale de consecință nu ar avea nevoie de pașapoarte ca să tranziteze prea frumoasa noastră țară. Cât despre dorința lor de a merge la Cluj, cred s‑ar putea să mai scadă, mai ales dacă vor avea un aeroport cu niscai zboruri directe la Budapesta. Căci mă încearcă o bănuială cum că afaceriștii din Ungaria ar veni să facă niște investiții prin țara secuilor.
Dacă este ceva ce mă întristează in toate istoriile astea cu siguranță e suficiența pe care o afișăm in relațiile cu maghiarii, atitudinea asta de stăpân care îi mai trece cu vederea valetului câte o greșeală, îl lasă să se creadă parte a familiei, dar îl pleznește peste bot când i se pare că a devenit prea obraznic. Suntem siguri că le-am dat destule drepturi și ar cam trebui să se potolească cu revendicările astea naționaliste, ba dimpotrivă ar trebui să fie mândri că ne sunt concetățeni, chiar dacă în Europa a fi cetățean al României nu e tocmai o etichetă cu care să te mândrești. Nu privim maghiarii ca pe egalii noștri, ci ca pe unii pe care îi îngăduim în casa noastră cu condiția să fie cuminți, să ne respecte necondiționat și să-și țină gura. Să nu ne mirăm că-și doresc autonomia.
Pentru bogdanstoici: Nu susțin autonomia secuilor. Susțin că dacă nu‑i tratăm cu respect, ca pe niște egali, inclusiv și mai ales în privința dreptului lor istoric de a se afla pe pământurile pe care se află, nu vom ajunge nicicând să trăim ca prieteni.
Note:
Lasă un comentariu