Ironii, paradoxuri

Există cu si­gu­ranță un soi de iro­nie a fap­te­lor, năs­cută din în­lăn­țu­i­rea lor apa­rent alea­toare, dar plină de sem­ni­fi­ca­ție. Une­ori e o iro­nie cu note de dra­ma­tism, al­te­ori amu­zantă, ori poate că ha­zul ei de­pinde de cel ce o per­cepe. Nu e ne­o­biș­nuit ca ceea ce pare co­mic sau pur și sim­plu in­so­lit pen­tru unii să fie dra­ma­tic pen­tru alții.

Vic­tor Ponta a câști­gat pri­mul tur al ale­ge­ri­lor pre­zi­den­ți­ale. În­tre cir­cum­scrip­ți­ile unde a fost vic­to­rios este și cea din Co­reea de Nord, o țară unde de­mo­cra­ția nu este toc­mai la ea acasă. Iro­nia fap­tu­lui ar fi tre­cut poate prea pu­țin ob­ser­vată dacă n‑ar fi fost ur­mată de ști­rea că tot el a câști­gat ale­ge­rile în Re­pu­blica Mol­dova, o altă țară unde sta­tul de drept și de­mo­cra­ția sunt mai de­grabă ex­pre­sii de dic­țio­nar. Co­in­ci­dențe, veți spune. Vă mai dau una: la Ora­dea sin­gu­rele sec­ții unde Ponta l‑a în­vins pe Iohan­nis au fost cele or­ga­ni­zate în pușcării.

Și iro­ni­ile con­ti­nuă, din pă­cate nu la fel de amu­zante. După prima rundă, iată că dom­nul Vic­tor se gân­dește la ali­anțe pen­tru al doi­lea tur. UDMR-ul, in­te­re­sat de auto­no­mia ma­ghia­ri­lor, îl gă­sește — pa­ra­do­xal — mai pre­dis­pus la com­pro­mi­suri po­li­tice în fa­voa­rea fe­de­ra­li­ză­rii ță­rii de­cât pe sa­sul Iohan­nis, care ar tre­bui să fie te­o­re­tic mai sen­si­bil la su­biec­tele le­gate de mi­no­ri­tăți. Va­dim Tu­dor în­cepe prin a tuna și ful­gera că a fost fu­rat la urne — de cine alt­ci­neva de­cât de or­ga­ni­za­to­rii ale­ge­ri­lor, adică de Ponta — dar sfâr­șește prin a‑l sus­ține pa­ra­do­xal pe pre­zump­ti­vul hoț, căci tre­buie să se ter­mine o dată cu ares­tă­rile abu­zive pre­cum cele ale lui Năs­tase și Hre­ben­ciuc. Iro­nia face ca mo­ti­vul sus­ți­ne­rii să fie toc­mai ceea ce Ponta neagă și o parte a so­ci­e­tă­ții ci­vile acuză că se va în­tâm­pla dacă pe­se­dis­tul iese pre­șe­dinte: su­b­mi­na­rea și sub­or­do­na­rea po­li­tică a justiției.

Curva po­li­tică Tă­ri­ceanu se gră­bește și ea să ofere sus­ți­ne­rea sa. De­si­gur, pos­tul de prim-mi­nis­tru îi su­râde te­ri­bil, mai ales că din acea po­zi­ție, cu ac­ces la îm­păr­ți­rea bu­ge­tu­lui de stat, va pu­tea momi în PLR pu­ți­nii pri­mari li­be­rali care nu au pro­fi­tat de or­do­nanța tra­seiș­ti­lor. Me­leș­canu îl sus­ține și el pe Ponta și pri­mește în schimb un post de con­si­lier la Co­tro­ceni. Dia­co­ne­scu, fire prag­ma­tică, zice că se mai gân­dește și va de­cide în func­ție de ce îi oferă fi­e­care. Tro­cul po­li­tic e pe față, nu dai fără să pri­mești ceva la schimb — ce-ar fi dacă i s‑ar da o li­cență de emi­sie pen­tru OTV ca să-și re­vi­ta­li­zeze su­com­ba­tul par­tid? La masa tra­ta­ti­ve­lor se așează pe rând toate cre­a­tu­rile cir­cu­lui po­li­tic ro­mâ­nesc: min­ci­no­sul pa­to­lo­gic, oport­u­nis­tul ma­ghiar, smin­ti­tul na­țio­na­list, curva po­li­tică și sen­zațio­na­lul sal­tim­banc. Iro­nic sau nu, cân­dva s‑au scui­pat și de­tes­tat re­ci­proc. Pa­ra­do­xal sau nu, azi sunt uniți de ace­leași am­bi­ții și obiective.

Pe blo­gul său per­so­nal, pe­se­dis­tul Va­sile Dâncu scrie des­pre gre­șe­lile pe care le poate face un can­di­dat în tu­rul doi:

Poate pierde ale­ge­rile și can­di­da­tul hap­sân, cel care ca­ută să adune to­tul, să ia tot ce se poate lua, fără un cal­cul exact al con­se­cin­țe­lor. Face ali­anțe cu toată lu­mea, fără să se uite la in­com­pa­ti­bi­li­tăți. Când ai obiș­nuit elec­to­ra­tul tău cu dis­cur­sul că unele par­tide sunt for­mate din hoți și tră­dă­tori, când ai spus că nu o să faci nici­o­dată o ali­anță și, în ul­ti­mul mo­ment, te îm­bră­ți­șezi cu ho­ții sau tră­dă­to­rii, o parte din elec­to­ra­tul tău poate să nu în­țe­leagă ges­tul ca fi­ind prag­ma­tic și ne­ce­sar și te poate pă­răsi pen­tru că ești imo­ral, tră­dă­tor, nu te ții de cuvânt.

Gus­tați com­bi­na­ția de iro­nie și pa­ra­dox: so­cio­lo­gul de casă al PSD ex­plică cu su­biect și pre­di­cat cât de greșit e ceea ce face can­di­da­tul par­ti­du­lui său.

Pri­vite din un­ghiuri di­fe­rite, re­a­li­tă­țile pot fi în­țe­lese di­fe­rit. În­lăn­țu­i­rea fap­te­lor ce i‑au adus îm­pre­ună pe acești ma­fi­oți și cir­cari s‑ar pu­tea să le pară de o iro­nie amu­zantă și pro­ba­bil că așa ar și fi dacă nu s‑ar re­feri la noi și la viața noas­tră. Vo­tan­ții idi­o­ții ai lui Ponta vor plăti într-un fel sau al­tul ale­ge­rea pe care o fac, atâta doar că ei nu vor în­țe­lege nici­o­dată unde au greșit și vor con­ti­nua să apla­ude în­tâm­plă­rile de acum, sa­vu­roase su­biecte de circ me­di­a­tic la An­tena 3, in­ca­pa­bili să an­ti­ci­peze că ele vor con­duce mai apoi — pa­ra­do­xal — la ace­leași ne­a­jun­suri pe care le-au avut și îna­inte de a‑și vota fa­vo­ri­tul. 25 de ani de de­mo­cra­ție ori­gi­nală do­ve­desc că nu sunt în stare să în­vețe nimic.

Există o sumă de oa­meni care per­cep în mod dra­ma­tic aceste iro­nii si pa­ra­do­xuri. O parte a lor sunt aici, în Ro­mâ­nia. Pen­tru ei con­se­cin­țele se vor simți acut, în fi­e­care zi a vie­ții lor. Exas­pe­ra­rea lor se naște din ne­pu­tința de a opri răul să se pro­page. Al­ții sunt de­parte, aiu­rea, prin lume. Pen­tru ei aceste în­lăn­țu­iri de în­tâm­plări sunt doar mo­tiv de prin­ci­pi­ale frus­trări ci­vice. Mâine, după ale­geri, viața lor va con­ti­nua la fel ca și ieri, ne­tul­bu­rată de fap­tul că un mi­to­man co­rupt și pla­gi­a­tor de­vine pre­șe­din­tele României.

Mai e ceva de fă­cut? Iohan­nis are de re­cu­pe­rat vreo 900 de mii de vo­turi, plus vo­tu­rile ve­nite că­tre Ponta de la va­di­miști, dia­co­nești și tă­ri­ceni. Pro­ba­bil că ale­gă­to­rii lui Ma­co­vei și Udrea vor pune umă­rul să aco­pere acest de­ca­laj, dar nu va fi de ajuns. Sin­gura sal­vare a ce­lor ce mai speră în jus­ti­ție și în sta­tul de drept este buna ju­de­cată po­li­tică a ma­ghia­ri­lor că­rora — pa­ra­do­xal — le vom re­fuza to­tuși auto­no­mia și mo­bi­li­za­rea la vot a ce­lor din stră­i­nă­tate că­rora — iro­nic — aceste ale­geri nu le aduc mai nimic.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...