Am avut curiozitatea ieri să arunc o privire pe pagina de Facebook a lui Victor Ponta. Vroiam să văd ce scrie susținătorilor săi după ce și‑a revenit din șocul neașteptatei înfrângeri, cât de sinceră este afirmația sa că a înțeles mesajul transmis de electorat. Uneori am naivități din astea, mă iluzionez că oamenii pot deveni mai buni. Știu, sunt cam bătrân pentru a le mai avea.
N‑am găsit nimic din ceea ce aș fi vrut să descopăr. Deocamdată sunt aceleași patetice sloganuri de campanie, aceleași mulțumiri adresate celor care l‑au votat și aceleași promisiuni de a‑i reprezenta. Victor Ponta joacă acum cartea statorniciei. Plasat de partea unei minorități, ideea lui pare să fie haideți să așteptăm până când alții vor trece de partea mea și vom redeveni o majoritate. Aceeași idee respiră și din comentariile fanilor: dumneavoastră sunteți președintele nostru, ceilalți sunt complet rătăciți sau manipulați, rezistați căci vom reveni.
Cu siguranță ați observat că de fiecare dată când intri pe o pagină de Facebook ți se afișează câte și cine dintre conexiunile tale i‑au dat deja like, încurajându-te să te alături lor. Așa am descoperit că un număr de oameni, pe care îi cunosc sau nu în viața reală, dar care sunt cititori ai blogului meu, sunt admiratorii paginii lui Victor Ponta. Nu mă deranjează asta. M‑am mirat însă să citesc niște comentarii ale unora dintre ei extrem de apreciative la adresa liderului pesedist, contrapunându-se logic altor opinii pe care le exprimaseră în comentariile la articolele mele. Căci, orice s‑ar spune, niciodată n‑am fost amabil cu acest personaj politic. Lumea e diversă și asta e bine. Lumea e incoerentă și asta e trist.
Pagina de Facebook a lui Victor Ponta este o lume stranie. În ea nu există nici o referire la faimosul plagiat, nici un cuvânt care să amintească măcar de posibilitatea ca fostul candidat să aibă vreun cusur, nici o aluzie la recunoașterea vreunui insucces al trecutului. E un exercițiu perfect de auto-admirație în aplauzele suporterilor. Autocritica este unanim repudiată. Privind spre ei înșiși, fanii lui Ponta se văd probabil perfecți, ca și el.
Departe de mine gândul că cei ce îl admiră pe Ponta sunt răul absolut. Mulți vor fi fiind oameni aparent rezonabili atunci când îi întâlnești în lumina cotidianului. Ceea ce îi desparte de mine și, probabil, de mulți dintre cei ce s‑au opus acestui politician este scara valorilor. Pentru mine minciuna este inacceptabilă, lipsa de onoare este degradantă, absența scrupulelor este condamnabilă. Văd aceste defecte în Victor Ponta și nu i le pot trece cu vederea pentru că nu le regretă și nici nu dorește să le îndrepte în vreun fel. Nici suporterii săi nu le neagă, contraargumentele lor sunt de genul și alții sunt la fel sau chiar mai rău. Deci vedem toți răul, dar unii sunt echipați moral pentru a‑l acomoda în viața lor în numele unor compromisuri pe care nu le recunosc deschis.
Și, de fapt, nu e vorba doar de acest politician. În egală măsură putem găsi exemple similare în oricare altă zonă a clasei politice. Cum de putem îngădui imoralitatea politicienilor doar pentru că avem simpatii ideologice, interese personale, solidarități imorale sau inconștiente parti-pris-uri? Până la urmă nu poate fi decât o chestiune de prioritate a unor valori ce vin din morala personală, dobândită prin educație. Și uite așa ne întoarcem la cuvântul cheie al vremurilor noastre. Mulți avem așteptarea asta: relansarea educației. Însă vorbim doar despre școală. Întrebarea cea mai grea este: cum am putea readuce scara firească a valorilor în societatea românească? Prin ce mijloace să ne (re)educăm?
Dar, mai ales, cum va reacționa societatea în fața unui președinte ce se anunță intransigent, care va contrapune clasei politice nu argumentele partizane ale unui partid sau ideologii, ci virtuțile morale pe care declarativ le apreciem cu toții? Ne vom apăra preferații politici chiar dacă vor fi demascați ca imorali? Ne vom suspenda dorința, vehement declarată, de cinste și competență de dragul simpatiilor politice sau a intereselor de grup social? Căci e limpede, băsismul nu mai există. În locul său se va instaura un cu totul alt discurs, un cu totul alt comportament. Ce vom alege?
Vom prefera să pierdem decât să fim mârlani sau să fim mârlani decât să pierdem?
Lasă un comentariu