În adân­cul su­fle­tu­lui lor, mulți ro­mâni — din­tre cei ce l‑au vo­tat pe Iohan­nis — tră­iesc cu nos­tal­gia dez­a­mă­gi­rii. Căci dez­a­mă­gi­rea a fost cea care ne‑a în­so­țit de‑a lun­gul a mul­tor ani de zile și cum am putea‑o uita în doar câ­teva clipe? Ală­turi de ei, o lume în­treagă de vo­tanți pe­se­diști pân­desc clipa tri­um­fu­lui, ziua când vor fi avut drep­tate, do­vada care îi va în­drep­tăți să spună: neam­țul nu‑i bun de pre­șe­dinte. Avem o ne­în­do­ioasă în­cli­nare na­țio­nală spre pe­si­mis­mul an­ti­ci­pat — fi­e­care îl pur­tăm pu­țin în noi pe cio­ba­nul mi­o­ri­tic care nu luptă pen­tru viața lui, nici mă­car nu alege so­lu­ția lașă, dar să­nă­toasă, a fu­gii, ci se pre­gă­tește să se lase ucis. Cum ajun­gem de la această Ro­mâ­nie a re­nun­ță­rii dez­a­mă­gite la Ro­mâ­nia lu­cru­lui bine făcut?

Toți sun­tem acum cu ochii pe fi­e­care miș­care a no­u­lui pre­șe­dinte. Cine îl în­con­joară și cine nu, unde se duce și unde nu, ce spune și ce tace. Mulți au lista exactă a lo­cu­ri­lor unde Iohan­nis ar tre­bui să meargă, a lu­cru­ri­lor pe care ar tre­bui să le ros­tească și, mai ales, a an­tu­ra­ju­lui pe care ar tre­bui să și‑l aleagă. Pus în pie­lea lui, re­cu­nosc că m‑aș simți în­cor­se­tat, ca și cum aș purta un cos­tum cu două nu­mere mai mic de­cât mă­sura mea într-un mo­ment când s‑ar cere să fiu na­tu­ral și flu­ent în gestică.

Ro­mâ­nia po­li­tică e po­pu­lată cu orice în afară de fete mari. E greu — dacă e cumva po­si­bil — să aduni o du­zină de oa­meni des­pre care să nu se poată spune ni­mic rău. Mai toți au căl­cat strâmb un­deva în tre­cut, fie printr‑o de­cla­ra­ție ne­in­spi­rată, fie printr-un par­ti­za­nat de­zo­no­rant, fie prin vreo formă de tra­se­ism po­li­tic. Că­u­tând ne­pă­ta­tul, sfâr­șești aban­donând. Cum să-ți al­că­tu­iești, deci, o echipa de con­si­li­eri perfectă?

Iar Co­tro­ce­niul nu este chiar lo­cul po­tri­vit ex­pe­ri­men­tu­lui. Nici unii nu ne-am dori să asis­tăm la vreo mo­nu­men­tală gafă le­gi­sla­tivă sau di­plo­ma­tică pro­dusă din stân­gă­cia unui con­si­lier ne­ex­pe­ri­men­tat, ales după cri­te­riul “ori­gi­nii să­nă­toase”. Fără în­do­ială, există un ba­gaj mi­ni­mal de cu­noș­tințe pe care ci­neva tre­buie să le aibă pen­tru a lu­cra în di­rect con­tact cu pre­șe­din­tele Ro­mâ­niei, iar acest ba­gaj nu se în­vață de­cât prin prac­tică po­li­tică la un anu­mit nivel. Și ast­fel ajun­gem la di­lema pe care, pro­ba­bil, o are în acest mo­ment Iohan­nis: ce e de pre­fe­rat, să nu dez­a­mă­gești po­li­tic ris­când com­pro­mi­sul mo­ral sau să nu dez­a­mă­gești mo­ral ris­când gafa politică?

Dru­mul că­tre Ro­mâ­nia lu­cru­lui bine fă­cut e lung și ane­vo­ios încă de la în­ce­put. Și poate că în­ce­pu­tul e chiar mai greu de­cât res­tul dru­mu­lui, căci e ne­voie să ne aban­do­năm pri­e­teni dragi: dez­a­mă­gi­rea amară, pe­si­mis­mul ci­nic, la­men­ta­ția plân­gă­cioasă. Dar nu e de­cât un sin­gur mod de a re­uși: pas cu pas. Iar cei ce pân­dim încă gre­șe­lile ce­lor din jur ar tre­bui să ne în­tre­băm dacă această fe­brilă aș­tep­tare a dez­a­mă­gi­rii nu e cumva scuza noas­tră pen­tru a nu porni la drum.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.