În adâncul sufletului lor, mulți români — dintre cei ce l‑au votat pe Iohannis — trăiesc cu nostalgia dezamăgirii. Căci dezamăgirea a fost cea care ne‑a însoțit de‑a lungul a multor ani de zile și cum am putea‑o uita în doar câteva clipe? Alături de ei, o lume întreagă de votanți pesediști pândesc clipa triumfului, ziua când vor fi avut dreptate, dovada care îi va îndreptăți să spună: neamțul nu‑i bun de președinte. Avem o neîndoioasă înclinare națională spre pesimismul anticipat — fiecare îl purtăm puțin în noi pe ciobanul mioritic care nu luptă pentru viața lui, nici măcar nu alege soluția lașă, dar sănătoasă, a fugii, ci se pregătește să se lase ucis. Cum ajungem de la această Românie a renunțării dezamăgite la România lucrului bine făcut?
Toți suntem acum cu ochii pe fiecare mișcare a noului președinte. Cine îl înconjoară și cine nu, unde se duce și unde nu, ce spune și ce tace. Mulți au lista exactă a locurilor unde Iohannis ar trebui să meargă, a lucrurilor pe care ar trebui să le rostească și, mai ales, a anturajului pe care ar trebui să și‑l aleagă. Pus în pielea lui, recunosc că m‑aș simți încorsetat, ca și cum aș purta un costum cu două numere mai mic decât măsura mea într-un moment când s‑ar cere să fiu natural și fluent în gestică.
România politică e populată cu orice în afară de fete mari. E greu — dacă e cumva posibil — să aduni o duzină de oameni despre care să nu se poată spune nimic rău. Mai toți au călcat strâmb undeva în trecut, fie printr‑o declarație neinspirată, fie printr-un partizanat dezonorant, fie prin vreo formă de traseism politic. Căutând nepătatul, sfârșești abandonând. Cum să-ți alcătuiești, deci, o echipa de consilieri perfectă?
Iar Cotroceniul nu este chiar locul potrivit experimentului. Nici unii nu ne-am dori să asistăm la vreo monumentală gafă legislativă sau diplomatică produsă din stângăcia unui consilier neexperimentat, ales după criteriul “originii sănătoase”. Fără îndoială, există un bagaj minimal de cunoștințe pe care cineva trebuie să le aibă pentru a lucra în direct contact cu președintele României, iar acest bagaj nu se învață decât prin practică politică la un anumit nivel. Și astfel ajungem la dilema pe care, probabil, o are în acest moment Iohannis: ce e de preferat, să nu dezamăgești politic riscând compromisul moral sau să nu dezamăgești moral riscând gafa politică?
Drumul către România lucrului bine făcut e lung și anevoios încă de la început. Și poate că începutul e chiar mai greu decât restul drumului, căci e nevoie să ne abandonăm prieteni dragi: dezamăgirea amară, pesimismul cinic, lamentația plângăcioasă. Dar nu e decât un singur mod de a reuși: pas cu pas. Iar cei ce pândim încă greșelile celor din jur ar trebui să ne întrebăm dacă această febrilă așteptare a dezamăgirii nu e cumva scuza noastră pentru a nu porni la drum.
Lasă un comentariu