Împarte cu prietenii










Submit

Iluziile unui bătrân comunist

Nu știu ce fel de sfâr­șit și-ar fi dorit Ion Ili­escu, cum și-a pro­iec­tat men­tal înche­ie­rea unei vieți pline de memo­ra­bile eve­ni­mente. Se va fi vrut un patri­arh poli­tic ce se stinge trep­tat jelit de popor, ori poate chiar un pro­fet ale cărui cuvinte s-au ade­ve­rit încă pe când era în viață. Ceea ce sunt aproape sigur e că nu și-a dorit nici­când un final pre­cum cel pe care îl tră­iește.

Bătrâ­nul comu­nist se pre­linge ca o umbră tot mai firavă prin­tre eve­ni­men­tele poli­tice ale par­ti­du­lui pe care l-a creat din câteva fraze din 1990. Se dezi­cea atunci de pro­mi­siu­nea de a păs­tra FSN ca o con­struc­ție tem­po­rară, revo­lu­țio­nară și-l trans­forma într-un par­tid stat, acla­mat și recla­mat de oame­nii mun­cii. Prima sa mare min­ciună publică i se va fi părut nevi­no­vată, o ema­na­ție a gân­di­rii unui om de bine, menită să îl păs­treze în cen­trul vie­ții poli­tice pe el, meri­tu­o­sul și nedrep­tă­ți­tul fost secre­tar de par­tid. Va fi cre­zut poate cu sin­ce­ri­tate în pute­rea sa de a inspira o ide­o­lo­gie nova­toare, un comu­nism refor­mat, cu par­fum de demo­cra­ție și câteva tușe capi­ta­liste, pen­tru culoare. Ceea ce a ajuns azi cre­a­ția sa, un teren de luptă între infrac­tori poli­tici, nu poate fi decât pri­lej al unei amare dez­a­mă­giri.

Căci dacă e să-i recu­noaș­tem un merit, acela de a fi reu­șit să stea întot­dea­una departe de ten­ta­ți­ile îna­vu­ți­rii fra­u­du­loase ar fi sin­gu­rul. Fără a fi sărac în sen­sul strict al cuvân­tu­lui, Ili­escu a dus o viață modestă prin com­pa­ra­ție cu res­tul cla­sei poli­tice. Undeva în adân­cu­rile con­ști­in­ței sale, bătrâ­nul comu­nist dis­pre­țu­iește cu con­sec­vență mate­ria­lis­mul. Ceea ce nu l-a împie­di­cat să inspire și să patro­neze un mod de a face poli­tică la umbra căruia a înflo­rit corup­ția și s-a năs­cut actu­ala clasă poli­tică. Răul pe care l-a făcut Româ­niei, poate invo­lun­tar, i se eta­lează azi în deplina sa hido­șe­nie și nu mă îndo­iesc că îl per­cepe. Se va fi apă­rând de mus­tră­rile con­ști­in­ței sale invocându-și bunele inten­ții. Iadul e pavat cu ele.

Ili­escu a iubit Româ­nia, în felul său strâmb. Pe români însă i-a con­si­de­rat mereu o sumă de clase soci­ale cărora el, ca poli­ti­cian, tre­buia să le spună doar atât cât tre­bu­iau să știe. Prea multe infor­ma­ții smin­tesc oame­nii — de ce să le împu­iezi capul cu lucruri greu de înțe­les și lesne de încur­cat? Nu pen­tru asta l-a uns popo­rul pe el în frunte, ca să-și bată capul cu ches­tiu­nile com­pli­cate și să ia deci­zi­ile înțe­lepte? Min­ciuna deve­nea ast­fel îndrep­tă­țită, un bal­sam pen­tru un popor ce nu-și dorea alt­ceva decât liniș­tea adusă de cele­brul său zâm­bet. Fan­toma des­po­tu­lui lumi­nat l-a vizi­tat ade­sea pe fos­tul comu­nist, care își căuta con­ti­nuu un culoar ide­o­lo­gic pe care să ardă eta­pele isto­riei, scur­tă­tura care să-l scoată dim­pre­ună cu țara sa direct în tărâ­mu­rile suc­ce­su­lui poli­tic. Și nimic nu era prea mult pen­tru un ast­fel de măreț ideal pe care doar el îl înțe­le­gea pe deplin, doar el era che­mat să-l împli­nească. Câțiva exal­tați puteau fi împuș­cați la revo­lu­ție, câțiva golani puteau fi cio­mă­giți de poli­ție, câțiva inte­lec­tu­ali puteau suporta niște bâte mine­rești. Regele putea fi alun­gat din țară, apoi accep­tat câțiva ani mai târ­ziu, când șansele monar­hiei de a se res­ta­ura deve­ni­seră nule. Totul face parte din isto­rie, iar isto­ria după cum se știe — ar spune el — se scrie cu sân­gele lau­rea­ți­lor unor con­cur­suri de împre­ju­rări.

Toate ero­rile sale au fost însă în zadar. Con­struc­ția sa poli­tică a eșuat în ceea ce a și fost de la bun înce­put: o impro­vi­za­ție ama­tori­cească a unui poli­ti­cian medi­o­cru. Căci dacă Ili­escu va rămâne în isto­rie pen­tru ceva, acel lucru va fi pro­pria sa medi­o­cri­tate. Nimic din cele ce le-a încer­cat nu l-au vădit alt­fel decât un modest și rec­ti­li­niu poli­ti­cian. Tra­iec­to­ria sa a fost o evo­lu­ție în doar două dimen­siuni, nici­o­dată nu și-a adă­u­gat pro­fun­zi­mea stra­te­gică, ampli­tu­di­nea vizio­nară, detenta cura­joasă. Isto­ria româ­ni­lor sub Ili­escu este un șir mono­ton de întâm­plări pre­dic­ti­bile, de rutine comode, de sta­tis­tici liniș­ti­toare, de încre­me­niri în pro­iect.

Ili­escu moare greu. Ăsta e dez­a­van­ta­jul unei sănă­tăți de fier. Are timp să medi­teze asu­pra pro­pri­i­lor insuc­cese și să bea în tihnă cupa amară a dez­a­mă­gi­rii. Are vreme să-și vadă demo­late ilu­zi­ile sale de a fi însem­nat ceva în isto­rie, să con­state că — nefi­ind nici pro­fet, nici patri­arh — nu-i rămâne decât ima­gi­nea de per­so­naj con­tro­ver­sat și enig­ma­tic, ce va duce cu el în mor­mânt ade­vă­ru­rile des­pre revo­lu­ția româ­ni­lor și des­pre mine­ri­ade. Este ultima și sin­gura noas­tră revanșă în fața unui per­so­naj care și-a pro­iec­tat medi­o­cri­ta­tea — cu larga noas­tră con­tri­bu­ție — peste un sfert de veac din vie­țile noas­tre și din isto­ria popo­ru­lui care am fi putut să deve­nim.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *