Ion Cristoiu este o figură aparte a jurnalismului românesc. Are și a avut mereu o notă de originalitate — nu neapărat pozitivă — care l‑a deosebit de restul presei, un neîndoios je ne sais quoi pe care și l‑a cultivat cu multă îngrijire. A debutat în această ipostază de vedetă a presei patronând o gazetă în care apăreau faimoasele articole de genul celui cu găina din Pașcani care a născut pui vii, primele care l‑au făcut remarcat, devenind astfel unul din precursorii jurnalismului senzaționalist, fără să pară că are prea multă preocupare pentru ceea ce s‑ar putea isca dintr‑o asemenea abordare. Unii ar putea spune că, dacă n‑ar fi început el, ar fi început altcineva — adevărat, dar nu te poți prezenta drept patriarh al presei atunci când propovăduiești nimicul.
Căci Ion Cristoiu s‑a vrut a fi un soi de patriarh al jurnalismului în România și n‑a precupețit nici un efort în acest sens. După ce găinile vivipare nu i‑au mai adus satisfacția dorită, s‑a gândit să se reorienteze spre alte căi de a epata publicul cititor. A reușit să-și atașeze titlul de maestru în fața propriului nume și a defilat pe la televiziunile în care moderatorii erau dispuși să‑l gratuleze cu acest apelativ, în timp ce el debita peltic tot felul de panseuri pseudo-filozofice cu iz de interpretări ale istoriei. Din când în când s‑a retras strategic din prim-plan anunțând pompos că s‑a dedicat scrierii unor cărți. A făcut cam tot ceea ce se putea face pentru a atrage atenția asupra sa, pentru a‑și atașa o aură de intelectual rafinat din care izvorăște geniul jurnalistic și vizionarismul politic. Un singur lucru nu s‑a schimbat niciodată. Rețeta sa de bază a rămas aceeași: senzaționalul formei fără fond.
De o bucată de vreme se vrea a fi un mare comentator și analist politic, un fel de clarvăzător care emite profeții după ce privește în zare de la înălțimea intelectuală a turnului său de fildeș. Citesc opiniile sale și, adesea, mă crucesc. Adevărurile lui, enunțate în termeni definitivi și irevocabili, sunt desprinse din scenarii ireale, din împletirea năucitoare a unor evenimente trecute cu plăsmuiri ridicole ale propriei sale minți și recunosc că uneori sunt uluit de traiectul sucit pe care logica trebuie să‑l urmeze ca să răzbată la concluziile marelui profet. Am început prin a‑l ignora tot mai des, am continuat prin a‑i ocoli textele, dar din când în când curiozitatea mă împinge să aflu pe ce cărări ale fantasticului mai hălăduie inimitabilul domn Cristoiu.
De curând a produs un text care se intitulează “Nici un alt președinte postdecembrist n‑a comis, în nici o săptămână de la instalare, atâtea greșeli halucinante precum Klaus Iohannis!”. M‑am întrebat îndată dacă în preajma noului președinte s‑au întâmplat recent oarece evenimente nefericite de care încă n‑am aflat, dar am realizat imediat că ar fi fost puțin probabil — sunt destul de aproape de cotidianul politic ca să nu-mi fi scăpat astfel de știri. Am cedat tentației de a afla care sunt erorile și de ce sunt halucinante. Am citit, în diagonală, articolul.
Mai întâi decorarea lui Octav Bjorza, președinte al Asociației Deținuților Politici, este declarată o trăsnaie pentru că individul ar fi simpatizant legionar și neo-nazist. Afirmațiile sunt fondate pe comentariile unui ONG obscur, care știe precis — ca și maestrul — că Bjorza îmbrățișează doctrina legionară, ceea ce în esență înseamnă ura față de trădători și vânzători de țară. De unde afiliația neo-nazistă, habar n‑am. Inutil a negat fostul deținut politic astfel de convingeri, inutil a argumentat arătând că n‑a făcut nicicând astfel de afirmații, maestrul Cristoiu i‑a pus definitiv eticheta. Iar Iohannis — e limpede, nu? — nu poate fi nici el decât tot un simpatizant legionar și neo-nazist de vreme ce l‑a decorat.
Dar substanța halucinogenă a articolului abia urma. Nu mai puțin de cinci greșeli ale noului președinte sunt dezvăluite nouă, novicilor, și înfierate cu mânie jurnalistică: “impunerea în fruntea PNL a protejatei Alina Gorghiu, gravă încălcare a făgăduielii că va fi un președinte care nu se va amesteca în viața partidelor” (1), “graba de a primi de la Victor Ponta cadoul otrăvit care e viloiul prin care Klaus Iohannis și soția s‑ar putea da cu Mercedesul” (2), “întâlnirea de oră, între patru ochi și neurmată de nici o Declarație de presă […], cu Victor Ponta” (3), “refuzul de a dialoga cu Poporul român prin intermediul presei românești” (4), “refuzul de a justifica numirea lui Dan Mihalache ca șef al consilierilor de la Cotroceni” (5). La prima eroare profetul uită că Iohannis nu a impus, ci a susținut‑o pe Alina Gorghiu, iar la momentul acela nu era încă președinte, ci membru al PNL. La a greșeala numărul doi, maestrul uită că există doar două vile care îndeplinesc condițiile de securitate ale SPP: vila Lac 2 și vila Lac 3. Una e încă ocupată de Băsescu, care așteaptă să i se dea locuința care se cuvine unui fost șef de stat. Deci viloiul nu e alegerea lui Iohannis. La eroarea trei n‑am nimic de adăugat — de când n‑are voie un președinte să aibă consultări private cu primul ministru? La a patra, ce să zic? Poporul român scris cu majusculă? Dialog cu poporul prin intermediul presei? Pe bune?!? Asta face presa românească, facilitează dialogul? Să mori tu, maestre?!? Iar la greșeala a cincea cred că mi-am expus destul de limpede opinia aici.
Profetul și clarvăzătorul Cristoiu nu se dezminte: simte enorm și vede monstruos. Totuși titlul articolului său ar fi putut suferi — înainte de publicare — o ușoară, dar lămuritoare, reformulare: “Nici un alt președinte postdecembrist nu mi‑a produs, în nici o săptămână de la instalare, atâtea halucinații precum Klaus Iohannis!”. Să‑i scuzăm totuși inconsistența: într‑o epocă în care oscilăm între găina care naște pui vii și rămâneți cu noi că nici nu știți ce pierdeți e ușor să rătăcești firul fantasmagoriilor.
18:12
Mda mult rahat mananca domn Cristoiu. In curand aura asta de maestru o sa se duca dracu’.
2:12
Cristoiu nu‑i un mancator de rahat obisnuit. Cat despre “aura” lui, de fapt, este vorba despre o priza la un anumit public. El va ramane mereu un bagacios peltic, avand ca formatie inalta scoala de “jurnalism securisto-comunist. Aplecarea asta spre demascare, maiales a legionarilor si nazistilor, vechi sau noi, spune totul. Si, va rog sa mai observati ca, are la fiecare inceput de mandat cate un acces de furie si manie revolutionara. Probabil ca asta este strigatul de lupta ce se poate traduce prin “daca nu ma bagi in seama te voi baga in rahat”. Asa a facut o buna perioada de timp si dupa alegerea lui Basescu, trecand apoi printr‑o perioada de osanale si sfarsind printr‑o “critica de maestru plictisit”.