Profesorul de strategii politice

E o dez­ba­tere aprinsă pe in­ter­net de vreo lună de zile des­pre per­for­man­țele pre­șe­din­te­lui Iohan­nis. Jur­na­liști și blo­ggeri își dau cu pă­re­rea des­pre fi­e­care gest, des­pre fi­e­care vorbă spusă și cei mai mulți con­clu­zio­nează sec că nu e bine. Nu face ce tre­buie, nu face ce a pro­mis, nu a în­țe­les pen­tru ce l‑a vo­tat lu­mea. Nu a luat si­tu­a­ția în mâini și nu s‑a așe­zat ho­tă­rât în frun­tea ță­rii, dic­tând schim­bă­rile pe care vo­tan­ții lui le vor. Eu mă gân­desc însă că toți oa­me­nii ăș­tia nu au în­țe­les de­loc ce în­seamnă ex­pre­sia “un alt fel de a face politică”.

Dez­ba­te­rea po­li­tică pu­blică din Ro­mâ­nia post-de­cem­bristă e con­stru­ită pe o lo­gică ru­di­men­tară: unii spun că țara are ne­voie de cu­tare ches­tie, cei­lalți sus­țin că ches­tia pro­pusă e o tâm­pe­nie. După câ­teva runde de con­tra­zi­ceri se ajunge in­e­vi­ta­bil la in­fla­ma­rea spi­ri­te­lor — se afirmă că ches­tia nu e doar inu­tilă, dar e chiar dă­u­nă­toare ro­mâ­ni­lor și nu e de­cât ex­pre­sia in­te­re­se­lor mes­chine de grup ale ălora de au propus‑o. Iar dacă ches­tia este to­tuși pusă în prac­tică pen­tru că e pro­pusă de cei ce au pu­te­rea, când opo­zi­ția va lua gu­ver­na­rea ches­tia este ne­în­târ­ziat de­mo­lată. Pen­tru că nu e a noas­tră, e a ălorlalți.

Nu e vorba doar des­pre sa­bo­ta­rea re­ci­procă și al­ter­na­tivă a ini­ția­ti­ve­lor, ză­dăr­ni­cind orice pu­tință de pro­gres. E vorba și de fap­tul că ni­meni nu pune pe masă idei de sub­stanță. Se dis­cută ches­tii. Mă­run­ți­șuri, ra­ha­turi. Cum să re­nunți la doc­to­rat. Dacă să fa­cem o șo­sea de‑a lun­gul sau una de‑a la­tul. Cu cât să su­b­ven­țio­năm nu știu ce pros­tie. Dacă să fa­cem autos­tradă sus­pen­dată în Bu­cu­rești. Orice idi­oțe­nie de idee e su­fi­cient de bună ca să fie pusă pe masă și dez­bă­tută în vă­zul pu­bli­cu­lui pen­tru a dis­trage aten­ția. Sin­gu­rele lu­cruri cu ceva am­ploare — con­sti­tu­ția, mas­ter-pla­nul de trans­port — au eșuat la­men­ta­bil pen­tru că po­li­ti­cie­nii n‑au su­flul ne­ce­sar să ducă la ca­păt o stra­te­gie. Mi­zele lor sunt mă­runte, personale.

Să schimbi acest mod de a face po­li­tică nu e ușor, pen­tru că pe el se spri­jină in­te­rese fi­nan­ci­are și ali­anțe po­li­tice. Dar când îți pro­pui să faci alt fel de po­li­tică, nu poți de­cât să te în­trebi cum vei con­vinge clasa po­li­tică să se an­gre­neze în pro­iecte de du­rată, cu am­pli­tu­dine și per­spec­tivă. Așe­zându-te în frun­tea ei și dic­tând ce au de fă­cut? Adică in­trând în jo­cul de până acum, în­cer­când să ai vo­cea cea mai so­noră? Exact asta a fă­cut Bă­sescu — el era de­ți­nă­to­rul ade­vă­ru­lui ade­vă­rat și stra­te­gul stra­te­gi­lor — și n‑a re­u­șit de­cât să pro­ducă un etern și ne­pro­duc­tiv con­flict, chiar dacă ade­sea se­siza co­rect pro­ble­mele Ro­mâ­niei. Asta vrem să facă și Iohannis?

Cum ar fi însă să ieși din lo­gica asta a de­mo­lă­rii re­ci­proce — eu de­mon­tez ce sus­ții tu, tu de­mon­tezi ce sus­țin eu — și să abor­dezi lu­cru­rile alt­fel: spu­neți voi, clasa po­li­tică, cum ve­deți re­zol­vate pro­bleme Ro­mâ­niei? Căci, la nivel de­cla­ra­tiv, toți spun ace­leași lu­cruri: că tre­buie dezvol­tată in­fras­truc­tura, că ne tre­buie pro­iecte pe mai mulți ani care să nu mai fie în­tre­rupte la schim­ba­rea pu­te­rii po­li­tice etc. Obiec­ti­vele sunt (sau cel pu­țin par) co­mune. În loc să-și ex­prime pro­pria opi­nie, ofe­rind par­ti­de­lor oca­zia de a de­mola so­lu­ți­ile sale, Iohan­nis le cere par­ti­de­lor să con­stru­iască ei în­șiși so­lu­ții. Cum să schim­băm con­sti­tu­ția, cum să mo­di­fi­căm le­gile elec­to­rale. Ro­lul lui de me­di­a­tor îi va per­mite să ana­li­zeze pro­pu­ne­rile și să le rea­min­tească obiec­ti­vele care tre­buie atinse: so­lu­ția voas­tră re­zolvă pro­blema x, dar nu re­zolvă pe ce­le­lalte — mai gân­diți-vă. Forțându‑i să vină cu so­lu­ții re­zo­na­bile, ex­pu­nându-le pu­blic pro­pu­ne­rile și obligându‑i să co­o­pe­reze, pre­șe­din­tele are mult mai mari șanse de a mișca lu­cru­rile înainte.

Eu în­țe­leg lo­gica lui. Din­colo de dis­cur­sul apa­rent greoi, cu ex­pri­mări ce par sim­pliste, se află spi­ri­tul sa­su­lui: fă lu­cru­rile bine, pas cu pas, fără grabă și ve­ri­fică te­me­i­ni­cia fi­e­că­rei re­a­li­zări. Ceea ce — e ade­vă­rat — con­tras­tează pu­ter­nic cu agi­ta­ția spec­ta­cu­loasă, dar ste­rilă, a jo­cu­lui po­li­tic de azi. Și, dacă am ase­mui clasa po­li­tică unei clase de școală, în loc să fie ve­deta cla­sei — gă­lă­gios și plin de or­go­lii — Iohan­nis a ales să fie pro­fe­so­rul care le dă teme și îi scoate la ta­blă. Iar la asta să fiți si­gur că se pricepe.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...