Călcâiul lui Klaus

Dacă ar fi să nu­mesc o vir­tute a că­rei lipsă o re­simt cel mai acut în viața mea de zi cu zi, n‑aș ezita nici o se­cundă să răs­pund: so­li­da­ri­ta­tea. Cred că tu­tu­ror, im­pli­cit și mie, ne-ar fi fost și ne-ar fi mult mai bine dacă noi, ro­mâ­nii, am fi știut să fim so­li­dari, mă­car din când în când, mă­car în anu­mite pri­vințe. N‑a fost să fie. Spe­ranța mea că aceasta e doar o stare tre­că­toare, o etapă a tranzi­ției din­spre co­mu­nism, pare cu fi­e­care an care trece tot mai deșartă.

Ab­sența unor pro­iecte na­țio­nale și di­fi­cul­ta­tea de că­dea de acord mă­car asu­pra unuia sin­gur, in­ca­pa­ci­ta­tea de a găsi cri­te­ri­ile co­recte care să pro­mo­veze o clasă po­li­tică res­pon­sa­bilă, în­că­pă­țâ­na­rea de a nu ne asuma ero­rile grave ale is­to­riei noas­tre, ne­ga­rea evi­den­te­lor noas­tre ina­bi­li­tăți so­ci­ale și po­li­tice — toate au prin­tre pla­u­zi­bi­lele lor ex­pli­ca­ții și lipsa noas­tră de so­li­da­ri­tate. Când ală­turi de umă­rul tău nu‑l simți pe al ce­lui de lângă tine, e greu să în­frunți de­mo­nii din su­fle­tul nea­mu­lui tău și să în­cerci să de­vii mai bun, mai pu­ter­nic, mai deștept.

În unele ca­zuri so­li­da­ri­ta­tea e esen­ți­ală. De pildă în dezvol­ta­rea de software, o parte a in­dus­triei IT care se dezvoltă ac­ce­le­rat în Ro­mâ­nia ul­ti­mi­lor ani, pro­mițând să de­vină un can­di­dat se­rios al unei creș­teri eco­no­mice sus­te­na­bile. Ar fi bine să avem suc­ces în acest do­me­niu. Și ca să avem suc­ces, ca să fim cât mai aproape cu so­lu­ți­ile con­stru­ite aici de ne­vo­ile de bu­si­ness ale unor cli­enți în­de­păr­tați, tre­buie să fim ra­pizi, in­te­li­genți și fle­xi­bili. De aceea mai toți cei ce lu­crează în dezvol­ta­rea de software spun că e ne­voie de prac­ti­cile Agile, un set de me­to­do­lo­gii care în­cearcă să mute de­ci­zi­ile acolo unde se în­tâm­plă lu­cru­rile, adică în echipa de dezvol­tare, por­nind de la ideea că lan­țu­rile lungi de ie­rar­hii de­ci­zio­nale ma­na­ge­ri­ale în­târ­zie re­zol­va­rea pro­ble­me­lor. Ceea ce, ade­sea, e ade­vă­rat din păcate.

Dar o dată cu au­to­ri­ta­tea de­ci­zio­nală echi­pe­lor li se de­leagă și res­pon­sa­bi­li­ta­tea re­zul­ta­tu­lui fi­nal. Iar pen­tru a avea suc­ces so­li­da­ri­ta­tea mem­bri­lor echi­pei este pia­tra de te­me­lie. Nu poți îna­inta când ai înhă­mat la că­ruță ra­cul, broasca și știuca. Iar ceea ce văd, aproape peste tot pe unde am po­si­bi­li­ta­tea să aflu, este că ten­dința noas­tră na­tu­rală nu este aceea de a lu­cra îm­pre­ună cu cei­lalți, ci in­di­vi­dual, de a avea obiec­tive per­so­nale, de a‑i ve­dea pe cei­lalți mai de­grabă drept obs­ta­cole sau chiar com­pe­ti­tori, nici­de­cum co­e­chi­pieri. Ra­tăm șansa de a de­veni un fel de Si­l­li­con Va­l­ley eu­ro­pean pen­tru că avem mă­runte or­go­lii pro­fe­sio­nale, a că­ror sa­tis­fa­cere e mai im­por­tantă de­cât bi­nele comun.

În spor­tu­rile de echipă ne com­por­tăm la fel. Avem ta­lente și ve­dete. Fi­e­care spor­tiv luat in­di­vi­dual este cel pu­țin pro­mi­ță­tor ca va­loare. Însă re­zul­ta­tele co­lec­tive sunt la­men­ta­bile. Pen­tru că nu avem în fire so­li­da­ri­ta­tea, ca­pa­ci­ta­tea de a ne sa­cri­fica ego-ul pen­tru un bine co­mun. Fi­e­care din­tre noi crede că el e cel în­drep­tă­țit să fie prim so­list, ve­detă, că­pi­tan, ma­na­ger, sau orice alt­ceva care să‑l in­di­vi­du­a­li­zeze, să‑l scoată din mul­țime și să‑l așeze în frunte.

Chiar și cei pe care i‑am vă­zut de‑a lun­gul unor ani de zile râv­nind și lup­tând pen­tru func­ții de ma­na­geri în va­rii com­pa­nii, o dată aju­nși acolo n‑au avut de­cât do­rința de a de­ține pu­te­rea, de a con­trola, cel mai ade­sea prin dez­bi­nare, nu de a crea so­li­da­ri­tăți constructive.

As­tăzi so­li­da­ri­ta­tea este vă­zută drept un semn al în­cli­na­ți­i­lor so­ci­a­liste. Să-ți do­rești să existe niște obiec­tive co­mune ale unei co­mu­ni­tăți sau chiar ale în­tre­gii țări este ta­xat drept ana­cro­nism co­mu­nist. Vrei co­lec­ti­vi­zare, ai re­mi­ne­scențe ceau­șiste. În anii ’90 cre­deam că ti­pul ăsta de re­ac­ție e o con­se­cință fi­rească a trau­me­lor tre­cu­tu­lui, că oa­me­nii s‑au să­tu­rat atât de tare de co­mu­nism că au ajuns să res­pingă orice li se pare că sea­mănă cu el. Dar au tre­cut anii și azi cei mai ve­he­menți în pri­vința asta sunt ti­ne­rii care n‑au avut o ex­pe­riență per­so­nală re­le­vantă în co­mu­nism, deci nu aver­siu­nea față de tre­cut îi ra­di­ca­li­zează. Tot ce-și do­resc este in­di­vi­du­a­lis­mul dus până la for­mele sale ex­treme: cine poate, își im­pune ce­lor­lalți re­gu­lile, cine nu, să se su­pună sau să piară!

Și nu e doar asta. De fi­e­care dată când printr‑o fi­ravă brumă de so­li­da­ri­tate se cre­ează o co­mu­ni­tate cu o agendă pu­blică — mai sem­ni­fi­ca­tivă sau nu, cu obiec­tive al­tru­iste (pre­cum cele eco­lo­giste sau de pro­tec­ția ani­ma­le­lor) sau mai mer­can­tile (pre­cum cei cu cre­dite în franci el­ve­țieni) — se for­mează ime­diat o in­ex­pli­ca­bilă, dar ve­he­mentă opo­zi­ție. Cei ce se opun gru­pu­lui nu sunt uniți de in­te­rese sau obiec­tive co­mune, ci doar de do­rința ne­stă­pâ­nită de a des­truc­tura gru­pul, de a con­tra­cara co­a­gu­la­rea, fie in­va­li­dându-le obiec­ti­vele (e o tâm­pe­nie ce spun ăia!), fie antagonizându‑i res­tu­lui so­ci­e­tă­ții (o să plătim/suferim noi, ceilalți!).

Peste toate for­mele de so­li­da­ri­tate, de la cea dintr‑o echipă până la cea na­țio­nală, ar tre­bui să avem și o so­li­da­ri­tate umană. Ea ar tre­bui să ne unească din­colo de rase, et­nii, ide­o­lo­gii și re­li­gii. Așa cred eu, poate pen­tru că am fost edu­cat într-un spi­rit uma­nist, care mă în­deamnă să caut lu­cru­rile care ne unesc când vine vorba de cul­turi di­fe­rite. Nici aici nu pă­rem a avea prea multă în­țe­le­gere — ra­di­ca­li­ta­tea cu care re­cla­măm li­ber­ta­tea de a ne bate joc de re­li­gia al­tora e, în min­tea noas­tră, com­plet jus­ti­fi­cată de cri­mele (ul­te­ri­oare!) ale unor ex­tre­miști care n‑au alt lim­baj de­cât vi­o­lența. A fi so­li­dar cu altă cul­tură umană în­seamnă să res­pecți va­lo­rile ei și să re­clami ace­lași res­pect pen­tru va­lo­rile tale, nici­de­cum să ri­di­culi­zezi jig­ni­tor ceea ce nu se su­pra­pune peste con­vin­ge­rile tale.

Des­pre dez­bi­na­rea noas­tră s‑a tot vor­bit de foarte multe ori. Ni­meni nu pro­pune însă o al­ter­na­tivă. Până când, cu dis­cur­sul său mol­colm, de sas din Ar­deal, Iohan­nis ne pro­pune să în­toar­cem foaia is­to­riei și să o luăm de la ca­păt. Atâta doar că toate pro­iec­tele sale pen­tru Ro­mâ­nia se pot îm­plini doar dacă pu­nem toți umă­rul, cu con­vin­gere și de­ter­mi­nare, iar asta nu ni s‑a mai în­tâm­plat aproape nici­când până acum. Și asta — lipsa noas­tră de so­li­da­ri­tate — cred că este căl­câiul lui Klaus.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...