Merg mult pe jos, cu autobuzul sau metroul în ultima vreme. O fac pentru că mi s‑a făcut silă de traficul bucureștean și de frustrările fiecărei dimineți, de faptul că sunt silit să accept mojicia și prostia în timp ce mă prefac că totul e în regulă. Cel puțin în autobuz nu sunt obligat să mă implic, pot să mă gândesc la ceea ce vreau eu, să privesc relaxat în jur și să mă simt conectat la lumea în care trăiesc. Văzut prin ochii unui șofer, Bucureștiul e o sumă de străini îmbarcați în tancurile lor urbane, cu care trebuie să te lupți pentru supraviețuire. Văzut de pe trotuar sau din autobuz, Bucureștiul redevine uman, chiar dacă nu întotdeauna în sensul bun al cuvântului.
Când spun că privesc Bucureștiul nu înseamnă că admir clădirile. Nu‑s nici chiar așa de frumoase cele aflate pe drumul meu — o înșiruire de case și blocuri mai degrabă anoste, pe care nu le leagă nici o idee de urbanism. Privesc oamenii, trecătorii, cei ce merg în autobuz împreună cu mine și încerc să deslușesc cine sunt, ce gândesc și ce griji îi apasă. Cu unii mă întâlnesc aproape în fiecare zi, în același autobuz care traversează Otopeniul pe la opt și jumătate dimineața — sunt mai ales femei tinere, care lucrează probabil în București și fac, ca și mine, un soi de navetă. Am putea foarte bine să ne și salutăm, aproape că ne cunoaștem.
Pe stradă, mergând în lungul unui bulevard, anonimitatea se reinstalează. Figurile nu mai sunt aceleași ori poate nu reușesc eu să le rețin. Doar mirosul grătarului de mici de la Gil e constant — dimineață sau seară, carnea cu bicarbonat și condimente sfârâie săltăreț deasupra jarului, îmbălsămând în căldură și fum pe toți cei ce trec pe acolo. Dintre toți trecătorii mă frapează femeile, sunt de departe cel mai interesant subiect de urmărit. Inventariez aparițiile aleatoare și încerc să înțeleg cine sunt româncele de azi, cum se văd ele însele și ce vor să vedem noi în ele. Și, poate vi se pare imposibil, felul în care merg, se îmbracă și se manifestă spune destul de multe despre ele. Ori poate că așa mi se pare mie.
Româncele tinere se vor frumoase cu tot dinadinsul. Și fac tot ceea ce le stă în putință pentru asta. E drept, de foarte multe ori posibilitățile lor nu depășesc nivelul unor cosmetice ieftine, care nu reușesc să compenseze defectele naturale, ba chiar le potențează nefericit. Dar dorința de a străluci e uneori mai mare decât simțul ridicolului. Sub fondul de ten ieftin se ghicește tenul impur, acneea juvenilă. Rimelul are o consistență grea, vădind genele scurte. Fardurile creează contraste stridente, nepotrivite cu lumina dimineții sau cu înfățișarea. Unghiile multicolore, cu tonuri bizare sau modele nefericit alese, transformă feminitatea mâinii într-un kitsch carnavalesc.
Sub straturile de prafuri și creme se distinge o înfățișare comună, trăsăturile cuiva obișnuit, nici urât, nici frumos. Din câte văd, româncei tinere nu îi e de ajuns înfățișarea cu care s‑a născut și e convinsă că frumusețea vine din îndemânarea cu care poate combina trucurile machiajului pentru a atrage privirile. Sunt dezamăgit, mi se pare o simplificare barbară a feminității, redusă de la complexitatea sa reală la nivelul unei pungi cu chimicale.
Frumusețea e în ochii celui care privește, se spune. Probabil că e așa, dar ceea ce vezi într-un alt om este ceea ce el îți sugerează intenționat sau întâmplător, este rezultatul percepției tale manipulate — conștient sau nu — de către celălalt. Și astfel frumusețea se întoarce către sursă ei, dar nu la suprafața stridentă a măștilor, ci în profunzimea personalității. Mii de lei cheltuiți pe machiaje nu pot ascunde ceea ce o voce stridentă și un limbaj de analfabet spun despre tine. Cele mai faimoase cosmetice nu vor crea niciodată magnetismul acela irezistibil pe care o urâtă — cum era de pildă Barbra Streisand, ca să exemplific edificator — îl poate emana.
Genele sunt false, tenul e falsificat, bronzul pielii e fals, unghiile sunt false, culoarea părului e falsă, sânii sunt împinși în sus ca să dea impresia unei false dimensiuni. Sub acest arsenal de nevinovate minciuni cum ai putea presupune că se ascunde un om care prețuiește adevărul și sinceritatea? Poți să mai păstrezi aceste valori atât timp cât clipă de clipă ești preocupat să disimulezi? Cum te oferi celorlalți altfel decât o marfă strălucitor ambalată, de vreme ce conținutul e trecut pe ultimul plan, ca și cum n‑ar conta, n‑ar fi important? De ce să te miri că ceilalți te tratează cu superficialitate când tu însăți ceri asta? Și cum poți să visezi la bărbați adevărați când aproape tot ceea ce etalezi e fals?
Nu mă împotrivesc machiajului, nu cred că ar trebui desființat. Extrema cealaltă e la fel de tristă. Multe dintre româncele de peste 40 de ani sunt pur și simplu ponosite, ca și cum nu mai merită să facă nici un fel de efort în privința lor, abandonate bastioane ale unor cetăți pe care nimeni nu mai vrea să le cucerească. Cred că aparențele pe care le creăm ar trebui să se așeze în mod armonios peste ceva ce avem în sinele nostru, peste o personalitate a cărei îngrijire ar trebui să ne preocupe mai mult decât alegerea culorii fardului. Pentru că frumusețea nu e o îndeletnicire, e o atitudine. Iar atitudinea e verticala noastră vizibilă, edificiul ce are nevoie de temelia unui caracter, chiar dacă imperfect, chiar dacă încă în construcție.
12:02
Si-apoi aia cu creierul care nu distinge… 🙂
11:02
De acord cu Sorin… In plus, eu n‑am vorbit niciunde de femei neingrijite, am vorbit de o naturalete si folosirea cu masura a mijloacelor de infrumusetare astfel incat sa arati ca o femeie frumoasa nu ca o papusa de plastic. Dar acum fiecare cu ce-si doreste.….
11:02
Sorin Sfirlogea Creierul uman nu poate sa distinga in momentul asta. “Frumusetea” e de fapt o modalitate foarte rapida pentru creier de a tria potentiali candidati. De aici vine acel “prima impresie conteaza”. “Imagine falsificata” nici macar nu e un termen corect, deoarece atat timp cat imaginea falsificata poate fi folosita de urmasi in acelasi scop (pentru a atrage) nu poate fi numita “falsificata”, ea isi atinge scopul. In plus, “falsificarea” are niste limite (in acest moment). De fapt, aceste limite sunt motivul pentru care ea inca functioneaza (si va mai functiona multe generatii).
11:02
De unde deducem că atracția pentru imagine falsificată este semnul superiorității genetice. Eu credeam că e invers.
11:02
@Florentina Pancescu E foarte simplu, evolutiv vorbind, intr‑o specie exista o lupta intre indivizi si cel mai bun castiga, altfel specia nu ar evolua ci ar stagna sau ar disparea. Armele luptei sunt variate. Barbatii, din diferite motive, sunt atrasi de femeile ingrijite si frumoase sau care par frumoase, pe de o parte pentru ca frumusetea e transmisa urmasilor iar cu acest atu ei au sanse mai mari sa se impuna in fata semenilor, pe de alta parte pentru ca o femeie ingrijita transmite in subconstient ideea ca va pastra sanatosi si curati eventualii copii, deci cu sanse mai mari de supravietuire. E posibil ca atractia pentru anumite standarde de frumusete sa dispara in timp, prevaland alte calitati, dar deocamdata nu e cazul, e vorba de sute si mii de ani pana atunci.
In concluzie, neutilizand aceste arme ale femeilor care sunt la dispozitia ta si lasandu-le pe alte femei sa le utilizeze, iti subminezi sansele de a atrage barbati genetic superiori 🙂
11:02
@Florentina Pancescu E foarte simplu, evolutiv vorbind, intr‑o specie exista o lupta intre indivizi si cel mai bun castiga, altfel specia nu ar evolua ci ar stagna sau ar disparea. Armele luptei sunt variate. Barbatii, din diferite motive, sunt atrasi de femeile ingrijite si frumoase sau care par frumoase, pe de o parte pentru ca frumusetea e transmisa urmasilor iar cu acest atu ei au sanse mai mari sa se impuna in fata semenilor, pe de alta parte pentru ca o femeie ingrijita transmite in subconstient ideea ca va pastra sanatosi si curati eventualii copii, deci cu sanse mai mari de supravietuire. E posibil ca atractia pentru anumite standarde de frumusete sa dispara in timp, prevaland alte calitati, dar deocamdata nu e cazul, e vorba de sute si mii de ani pana atunci.
In concluzie, neutilizand aceste arme ale femeilor care sunt la dispozitia ta si lasandu-le pe alte femei sa le utilizeze, iti subminezi sansele de a atrage barbati genetic superiori 🙂
1:02
privitor ca la teatru
13:02
Am remarcat, prin comparatie si cu frantuzoaicele, de exemplu, ca romancele prefera sa fie artificiale, sa nu-si arate deloc varsta, sa se machieze excesiv, etc, tot ce ai remarcat tu, si sunt asa de nenaturale… nici eu nu prea inteleg de ce au copiat stilul american, de plastic si fals. Ma uit si acum iarna, cand merg la schi, cat de urat si fals arata orice fond de ten pe partie, cat de stridente sunt genele false in lumina soarelui, cat de nepotrivite buzele vopsite strident…ca sa ce? Sa ascunda o roseata naturala in obraji, nasul inghetat de frig si parul valvoi dupa ce-ai purtat o casca? Si ce e rau in asta? Oare aceste femei isi intreaba barbatii daca le gasesc frumoase asa, ravasite si infrigurate sau cu o masca pe fata in lupta cu natura?.… Dar stii cum e, eu daca gandesc asa pot fi catalogata drept invidioasa sau rea, dar cand si barbatii spun asta…poate le‑o da de gandit 🙂