În general, sentimentul de apartenență la turmă nu mă bântuie prea des. Când toată lumea face ceva, devin circumspect și păstrez o distanță, știind că asta se întâmplă adesea din cauza unei forme de prostie contagioasă, stimulată cu îndemânare de cineva care profită de pe urma evenimentelor declanșate. Cam așa am considerat și când am văzut că pe facebook apar tot felul de grupuri și grupulețe ale celor cu credite în franci și m‑am gândit că nu e cazul să mă alătur vreunuia până când nu mi‑e clar ce obiective au. Pe urmă s‑a întâmplat nebunia asta cu cursul francului și am lăsat la o parte principiile mele — poate că e mai bine să fiu informat despre ce fac ceilalți, mi-am zis. Și m‑am alăturat celui mai mare astfel de grup.
Reticențele mele însă n‑au dispărut ca prin farmec. M‑am uitat cine sunt inițiatorii grupului și cam cu ce se ocupă. Persoana care e cea mai activă e cineva cu expertiză de marketing. Asta nu mi‑a sunat prea bine, n‑am foarte multă încredere în abilitățile acestor persoane. Mi se pare ca marketingul este profesia aia care a schimbat complet logica de bază a capitalismului — mă refer la teoria conform căreia prin concurență cel mai bun câștigă și clientul primește un produs de calitate tot mai ridicată. Prin marketingul modern câștigă cel care reușește să convingă clientul să plătească, mințindu‑l că are un produs de calitate. Și astfel a înlocuit calitatea ca criteriu al succesului cu percepția calității: un produs nu mai trebuie să fie cel mai bun, trebuie să pară că e cel mai bun. Dar să revin la subiectul meu.
Am urmărit apoi ce inițiative are grupul căruia m‑am alăturat. Au propus tot felul de petiții și afilieri la diverse organizații conduse de avocați, în scopul declarat de a apăra drepturile celor cu credite problematice. E minunat să te asociezi cu alții, dar aș fi vrut să văd și ceva concret din partea acestor organizații, măcar niște planuri de acțiune și obiective clare. Deocamdată nimic. Petițiile n‑au produs nici un fel de rezultate — în România n‑am auzit încă de vreo petiție care să fi produs vreun efect. Au trecut apoi la pichetări și organizarea de mitinguri. S‑au adunat prin București vreo mie de oameni și au strigat că băncile sunt niște profitoare, că nu se deosebesc de cămătari, că n‑au din ce să-și întrețină familia. Lucruri îndeobște cunoscute tuturor. Nimic nou, nimic remarcabil.
Toți membrii postează pe pagina grupului tot felul de comentarii și linkuri către diverse articole din presă, pe care le circulăm de fapt doar între noi (căci e un grup închis unde doar membrii văd conținutul). Sunt în general aceleași plângeri binecunoscute: ia uite ce zice nenorocitul de Isărescu în loc să ne susțină, a uitat că și el a avut credite la Volksbank, nici dacă mă împrumutam de la cămătar nu plăteam așa de mult, clauzele contractuale sunt abuzive, băncile știau că va crește francul și au vrut să ne tragă țeapă șamd. S‑au tot spus chestiile astea, de câte ori mai trebuie să le repetăm? Ce facem, ne întărâtăm reciproc ca să ne păstrăm coeziunea, repetându-ne lucrurile care ne-au determinat să formăm grupul? Pentru că altfel, în lipsă de acțiuni concrete și obiective realiste, vom începe să ne vedem fiecare de problema lui?
Ultima găselniță este să boicotăm agențiile băncilor, plătindu-ne rata în monezi și bancnote de 1 leu, ceea ce blochează activitatea ghișeelor pentru un timp foarte îndelungat. Hai să ne mobilizăm toți și să le facem viața un infern, pare să fie ideea. Sunt invitat să fac același lucru. Ok, dar mai întâi am două întrebări, totuși. Prima: nu cumva mă boicotez și pe mine, irosindu-mi timpul pe la ghișeele unei bănci? Și a doua: ce încercăm să obținem astfel, o exasperare a managerilor de bănci care să spună “ok, vă scădem ratele numai să nu mai plătiți cu monezi de zece bani”? Chiar așa puerili suntem încât ne imaginăm că asta se va întâmpla?
Oricât ne vom agita în stradă sau la ghișee, oricâte șicane le-am organiza, există doar două lucruri care înfricoșează cu adevărat băncile: o lege dată de parlament care le obligă să negocieze corect cu debitorii câștigurile obținute din creditare sau hotărârile judecătorești care dau câștig de cauză debitorilor. Atât. Și dacă nu ne concentrăm pe aceste direcții, mai ales cea judecătorească, nu vom face decât să ne maimuțărim prostește, făcându-ne de râs tot mai mult, până la limita când vom fi deveni ridicoli.
E limpede deci că situația asta se poate rezolva doar juridic, nu pierzând timpul pe la ghișeele băncilor. Și cum pe parlament nu ne prea putem baza ca să ne ia apărarea printr‑o lege, n‑ar fi atunci mai inteligent să plătim niște juriști buni care să pregătească toate capetele de atac în justiție pe contractele de creditare? Pentru că tot ce face grupul ăsta minunat e să creeze spectacol, nu valoare. O avea asta ceva de a face cu faptul că liderii săi sunt specialiști în marketing, obișnuiți să opereze doar în planul imaginilor? Căci nu trebuie să rezolvăm problema creditelor, trebuie să pară că ne agităm pentru rezolvarea ei.
21:02
acelasi fenomen il poti regasi in mai toate domeniile vietii…un fel de turma care se agita haotic,dand iluzia ca face ceva
11:02
Precum cazul ”Je suis Charlie!”