Mediocrație

M‑a cam luat va­lul zi­lele tre­cute dis­cu­tând cu un pri­e­ten des­pre me­di­o­cri­tate și fe­lul în care pro­mo­va­rea ei ne afec­tează viața, une­ori fără să ne dăm seama: în­do­bi­to­cindu-ne, co­bo­rându-ne stan­dar­dele, pro­mo­vând non-va­loa­rea. Chiar dacă la nivel in­di­vi­dual te stră­dui să fii fe­rit de efec­tele ne­ga­tive, în ju­rul tău lu­mea ca­pătă trep­tat va­len­țele me­di­o­cri­tă­ții, mo­de­lată de cei mulți care trans­formă ba­na­li­ta­tea și pros­tul gust în no­ile re­pere ale va­lo­rii. În­cer­când să fiu cât mai con­ving­ă­tor, m‑am am­ba­lat până la punc­tul în care mi-am pier­dut pu­te­rea de con­vin­gere, îne­cată în in­dig­na­rea pe care o sim­țeam față de su­biec­tul dezbaterii.

Dis­cu­tam atunci des­pre apro­pi­a­tul con­cert al lui Ro­b­bie Wi­l­li­ams și des­pre cum s‑au epu­i­zat nu știu câte bi­lete în doar câ­teva mi­nute. Presa dez­bate in­tens su­biec­tul, ca și cum ar fi ceva de mare im­por­tanță, iar zu­m­ze­tul ge­ne­ral și in­te­re­sul acesta ne­o­biș­nuit ge­ne­rează — cred eu — un soi de emu­la­ție care dă im­pre­sia că vor­bim des­pre ceva re­mar­ca­bil, ceva va­lo­ros. În re­a­li­tate dom­nul cu pri­cina este un sim­plu pres­ta­tor de en­ter­tain­ment care se ba­zează pe teh­no­lo­gia ce îi com­pune 90% din con­ți­nu­tul spec­ta­co­le­lor, pro­pul­sat de un mar­ke­ting agre­siv și o pu­bli­ci­tate bine di­rec­țio­nată, fără să se re­marce prin me­rite ar­tis­tice de­o­se­bite. Ca să mă ex­prim în ter­meni mo­derni, face show. Ri­di­cat la nive­lul de “eve­ni­men­tul anu­lui”, con­cer­tul său din iu­lie de­vine trep­tat pen­tru mulți un fals re­per de agendă culturală.

Mai aproape de noi, alte me­di­o­cri­tăți do­ve­desc că te­o­ria mea e co­rectă. O pri­e­tenă a mea — un ar­tist plas­tic re­mar­ca­bil, cu foarte mult ta­lent după pă­re­rea mea — se stră­duie să-și pro­mo­veze ori­gi­na­lele sale lu­crări prin in­ter­me­diul Fa­ce­book-ului. Fo­to­gra­fi­ile unora din­tre ele adună câ­teva zeci de like-uri și co­men­ta­rii în două-trei săp­tămâni. În ace­lași timp un de­sen ab­so­lut ba­nal adună tot pe Fa­ce­book 36 de mii de like-uri în câ­teva ore doar pen­tru că este co­pia stân­gace a fo­to­gra­fiei unei me­di­o­cri­tăți pre­cum Elena Gheorghe.

Văd din când în când — tot pe Fa­ce­book, unde alt­un­deva poți să cu­prinzi lu­mea în doar câ­teva mi­nute? — fil­mu­lețe scurte în­so­țite de apre­ci­eri ge­ne­rale de ge­nul “sen­zațio­nal dans”, “ex­cep­țio­nal ta­lent de dan­sa­tor”, “pres­ta­ție re­mar­ca­bilă a unor dan­sa­tori”. Cele care adună cele mai multe apre­ci­eri sunt de fapt un fel de spec­ta­col acro­ba­tic — o ea care face tumbe prin aer, se con­tor­sio­nează in­cre­di­bil și exe­cută șpa­gate sus­ți­nută de un el care are mai de­grabă ro­lul unui stâlp dintr-un bar de strip­tease. Nu în­țe­leg de ce pres­ta­ți­ile as­tea trec drept dans și când a ui­tat lu­mea că arta dan­su­lui nu în­seamnă sen­zațio­na­lul cir­cu­lui, ci ele­ganța miș­că­ri­lor, sin­cro­ni­za­rea par­te­ne­ri­lor de dans, emo­ția trans­misă spec­ta­to­ru­lui, po­ves­tea pe care mu­zica și dan­sul o spun. În­tre bâ­țâi­ala in­di­vi­du­ală din clu­buri și tum­bele acro­ba­tice ad­mi­rate pe in­ter­net nu mai e ni­mic — tan­goul, rumba, samba, val­sul și toate ce­le­lalte au dis­pă­rut din cul­tura noas­tră. Năs­cut azi, Fred As­taire ar fi un biet necunoscut.

Iar con­fu­zi­ile aces­tea, cea din­tre ba­na­li­tate și va­loare, cea din­tre sen­zațio­nal și artă, sunt cele care ne mo­de­lează pe ne­sim­țite lu­mea. Ac­cep­tându-le, le adop­tăm. Ig­norându-le, le în­cu­ra­jăm. Oa­me­nii din ju­rul nos­tru își vor adapta va­lo­rile la aceste false stan­darde, apoi vor în­cepe să se ra­por­teze unii la al­ții fo­lo­sind aceste re­pere și se vor com­porta în con­for­mi­tate cu ele. Tu, cel care crezi că te poți păs­tra pur și ne­a­tins, te vei trezi că în com­pa­nia unde lu­crezi con­for­mis­mul e mai de preț de­cât cre­a­ti­vi­ta­tea, oport­u­nis­mul mai dezi­ra­bil de­cât gân­di­rea stra­te­gică, apa­ren­țele mai im­por­tante de­cât re­a­li­ta­tea, forma mai apre­ciată de­cât sub­stanța. Vei asista cum car­ti­e­rul tău se trans­formă într-un bâlci co­lo­rat cu per­gole roz și mov, pal­mi­eri exo­tici și ar­te­ziene lu­mi­nate în cu­lori de kit­sch, toate aduse de pri­ma­rul pe care co­mu­ni­ta­tea din ju­rul tău l‑a de­sem­nat prin ale­geri ca gos­po­dar de mare va­loare. Vei con­stata că țara în care tră­iești e con­dusă de se­mi­docți și in­com­pe­tenți, de­sem­nați de­mo­cra­tic drept par­la­men­tari de va­loare de că­tre con­ce­tă­țe­nii tăi.

Și ori­cât de ciu­dat ți s‑ar pă­rea, to­tul în­cepe de la ast­fel de fapte sim­ple: un ba­nal con­cert al unei me­di­o­cri­tăți pre­cum Ro­b­bie Wi­l­li­ams e ri­di­cat la ran­gul de eve­ni­ment ar­tis­tic al anu­lui. Iar tu n‑ai avut ni­mic de comentat.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...