Nouă, românilor, ne place să spunem despre noi că suntem ospitalieri și prietenoși. Și, ce‑i drept, suntem degrabă încrezători în străini și‑i poftim la masa noastră, ba chiar adesea prețuim mai mult faptele și vorbele lor decât pe ale concetățenilor noștri — ce altă dovadă mai bună de toleranță ar putea cineva cere? Puși în fața unor subiecte sensibile, cum ar fi drepturile minorităților, opțiunile politice, orientarea sexuală sau apartenența religioasă, devenim însă agitați și descoperim că indulgențele noastre au niște limite mult mai înguste decât am fi crezut.
Când vine vorba de maghiari suntem gata să declarăm cu mâna pe inimă că îi iubim ca pe frații noștri. Și ca dovadă arătăm că le-am dat voie să-și vorbească limba: la școală, în instituțiile locale, în centrele de cultură proprii. Oriunde, cu condiția să nu fie la vedere. Dar dacă vor să fluture în stradă un steag al regiunii lor, ne supărăm brusc și vânturăm amenințător pumnul în aer, gata să‑i punem la punct, amintindu-le că le-am mai dat niște cafteli istorice care s‑ar putea repeta dacă nu se potolesc cu pretențiile lor exagerate. Când ei vorbesc despre autonomie, în loc să‑i întrebăm de ce își doresc asta și să încercăm să le înțelegem nemulțumirile, le băgăm sub nas constituția și îi somăm imperios să-și pună pofta în cui. Subiectele astea nu sunt acceptabile pentru că normalitatea noastră este reprezentată de românul patriot. Toți ceilalți sunt tolerați atâta timp cât nu‑i vedem, atâta timp cât tac din gură.
Când vine vorba de opțiuni politice suntem susținătorii declarați ai democrației. Pluralitatea partidelor e un lucru minunat, credem noi. Știm că unii dintre noi au alte opinii decât cele pe care le îmbrățișăm la nivel personal, dar — pentru că suntem toleranți — nu ne deranjează. Fiecare gândește cum vrea la el acasă, considerăm noi. Până când aceia care gândesc altfel deschid gura în public și ne contrazic. Atunci iadul se prăvale din gurile noastre. Rostogolim asupra lor mulțime de invective și sarcasme, toate menite să‑i reducă la tăcere, să‑i invalideze, să‑i anihileze politic. Dacă nu le putem demonta argumentele, atacăm la nivel personal. Tot ceea ce contrazice opinia noastră personală nu e acceptabil, căci normalitatea suntem noi înșine. Toți ceilalți sunt tolerați atâta timp cât nu‑i vedem, atâta timp cât tac din gură.
Orientarea sexuală e și ea tărâmul toleranței românilor. Ce face fiecare în dormitorul propriu e treaba lui, obișnuim să spunem. Indulgența noastră se risipește însă iute dacă semnele amorului neconvențional ies dintre pereții apartamentelor și se manifestă pe stradă. Parada homosexualilor ne oripilează. Dreptul lor de a avea parteneriate civile similare căsătoriei este declarat drept aberație. Tot ceea ce contrazice fățiș orientările noastre sexuale nu este acceptabil pentru că normalitatea este heterosexualul în poziția misionarului, cu lumina stinsă și plapuma trasă peste cap. Toți ceilalți sunt tolerați atâta timp cât nu‑i vedem, atâta timp cât tac din gură.
Cât despre religie nici nu mai încape îndoială — oricine poate vedea câte culte religioase există în România. Românii sunt toleranți cu toate bisericile. Fiecare își poate face slujbele și ritualurile între pereții propriului lăcaș. Chiar și ateii pot fi necredincioși la ei acasă. Dar dacă vreunii dintre ceilalți vorbește public despre faptul că școala într-un stat laic ar trebui să fie echidistantă față de toate religiile, iese cu supărare. Dacă unii pun la îndoială în gura mare sfințenia bisericii strămoșești, e deranj. Dacă alții se trezesc vorbind public despre ateism, e clar că‑s anticriști. Tot ceea ce pune sub semnul întrebării ortodoxismul nostru tradițional nu este acceptabil pentru că normalitatea este ortodoxul dătător de acatiste, pupător de icoane și moaște. Toți ceilalți sunt tolerați atâta timp cât nu‑i vedem, atâta timp cât tac din gură.
Vedeți, deci, că noi românii suntem toleranți, într-un sens relativ. Avem acea toleranță care concediază cu superioritate tot ceea ce nu ne este asemenea, care reduce la tăcere ceea ce nu ne place urechilor, care ascunde sub preș ceea ce nu ne place ochiului. Avem acea toleranță care, în loc să întemeieze, demolează. Ignorând diversitatea. Iar ignorarea naște ignoranță.
20:03
Treaba asta cu tolerența e relativă , deosebit de toleranți cu străinii au fost oamenii politici care în schimbul unor șpăgi grase au făcut legi la comandă .
23:03
Aia nu e toleranță, e transformarea României în casă de toleranță. 😉
12:03
Treaba cu ungurii si autonomia lor mult dorita este o cursa intinsa noua ptr ca de acolo si pana la autonomie totala este doar un pas.Ne putem trezii in mijlocul Romaniei cu un stat autonom cu o Transnistrie de toata frumusetea care pana la urma be baza unui referendum se pot alipii la Ungaria.Adica haideti sa nu fim ignoranti cu lucruri foarte importante…!!! Cat despre homosexuali eu consider ca se pot incadra pe aceiasi linie cu zoofilii, pedofilii, scatofilii, piromanii, mincinosii etc.Adica toti ceilalti enumerati mai sus sunt trimisi la psihologi si se incearca tratamente de corectare in schimb homosexualii nu.Este clar o boala la cap si treb macar incercat cu sprijin de specialitate sa fie adusi pe linia corecta.
12:03
Dar știm de ce vor autonomie? Doar fiindcă sunt ai dracului? Nu pentru că s‑or fi săturat de politica statului în care se află, de nerespectarea legilor, chestii pe care noi, majoritatea română, le girăm prin voturile la alegeri și lipsa de atitudine civică? Chestiile pe care DNA le corectează acum cu forța, pentru că noi n‑am știut s‑o facem cu votul? Noi suntem normalul? Așa arată un popor cu o judecată normală? Are în fruntea lui hoți si mincinoși?
Cât despre linia corectă, ce să mai zic? Cine e cel care e îndreptățit să stabilească “linia corectă”?
14:03
Hei aici vorbim doar de unguri..lasa umplutura cu orientarea si sexuala si religioasa…spune pe fata eseta textului tau…cum poti fi tolerant cu cineva care ii spui buna ziua si iti raspunde ca nu stie romaneste..fiind nascut si crescut si educat , si mancat in tara noastra…hai sa fim seriosi , ma doare n cot de orientarea lui …ma trateaza cu sictir , il tratez cu intoleranta…
14:03
🙂 Quod erat demonstrandum.
19:03
consider ca e o toleranta de bun simt,dar pana a ma calca pe batatura
20:03
Depinde unde e bătătura. Unii o au foarte sensibilă. A tolera înseamnă a acorda drepturi egale cu ale tale celor care sunt diferiți, fără a încerca să le impui opinia ta.
20:03
drepturi egale (poate unele mai egale ca latele) cred ca s‑au acordat tuturor minoritatilor..Necazul e ca cei la care ne referim considera ca ei ne-au acordat noua drepturi si de aici incepe raca.E ca si cum as primi in curtea mea un vecin din alt sat caruia ii dau dreptul sa foloseasca apa,pamantul,o parte din casa mea ii dau si dreptul de a munci pentru a se intretine iar el ar incepe sa-mi faca mie program, sa-mi impuna ce si cand sa fac functie de cheful lui
20:03
Probabil gandesc eu anapoda nefiind in pas cu “oranduirea” din ziua de azi
20:03
Păi vezi, Lydia, de aici începe totul: celălalt e un STRĂIN care a venit în curtea MEA. Curtea nu e a ta, nici a mea, nici a lui. E a noastră, a tuturor și toți avem dreptul să ne manifestăm liber înăuntrul ei atâta timp cât nu lezăm libertatea celuilalt. N‑are legătură cu nici o orânduire, e vorba de felul în care te raportezi la ceilalți care sunt diferiți ca etnie, ca religie, ca orientare sexuală, ca opinie politică. Asta e esența textului meu.
17:03
Foarte fain!
13:03
Adevarat cam asa gandim.