Acum vreo 2–3 ani dacă vorbeai de ciudățeniile sinuciderii procurorului Panait erai calificat drept conspiraționist, iar dacă aduceai în discuție numele lui Ponta în acest context deveneai îndată un băsist împuțit care are ce are cu inteligentul, harnicul și de adevăr iubitorul nostru prim ministru. Subiectul părea nițel ocult, ca și cum numai celor din cercurile puterii li s‑ar fi putut releva adevărul. M‑am întrebat adesea dacă oamenii din vârful ierarhiilor politice știu într-adevăr mai multe decât noi despre cazuri precum acesta.
A trecut niște timp și iată că a apărut un film despre procurorul Panait. Nu schimbă radical perspectiva pe care o aveam, nici nu aduce mai multă lumina asupra cazului pentru că nici nu avea cum. Din punct de vedere juridic, moartea magistratului va rămâne probabil întotdeauna învăluită în mister. Dar povestea spusă prin imagini nu mai ține nici de teoria conspirației, nici de părtinitoare tabere politice. Povestea devine parte a conștiinței publice. Și nimeni nu va mai vorbi despre dosarul secret al acestei sinucideri, ci despre eroul luptei împotriva corupției. Chiar dacă n‑am aflat absolut nimic nou.
* * *
La finele secolului al XIX-lea, Titu Maiorescu și Constantin Dobrogeanu-Gherea purtau o polemică, devenită ulterior celebră, asupra rolului artei în societate. Maiorescu susținea teoria artei pentru artă, arătând că rostul creației artistice este acela de a naște frumusețe și emoție pură. Dobrogeanu-Gherea, unul din precursorii socialismului, îl contrazicea, susținând teza artei cu tendință, adică a creației care are ca scop influențarea maselor prin mesajul transmis. Personal am fost multă vreme suporterul lui Maiorescu, dintr-un soi de idealism artistic.
Am realizat însă, după niște ani, câtă influență a avut arta asupra unor națiuni. America, de pildă, este în mare parte croită după tiparele personajelor create de Hollywood și nu de puține ori am constatat cât de propagandistice sunt filmele lor, insuflând americanilor sentimente de patriotism, de eroism, de apartenență la un popor cu un destin mare. Sunt pe deplin convins acum că multe din atitudinile Americii, o bună parte a mândriei lor de super-putere mondială, au fost pregătite în studiourile de film californiene.
* * *
Poate că totuși Dobrogeanu-Gherea avea dreptate. Poate că avem mai multă nevoie de povestea unor eroi pe care să‑i urmăm, decât de fantasme cu zâne și feți-frumoși. Poate că măcar din această perspectivă moartea procurorului Panait nu a fost în van, atâta timp cât vom purta în gând înțelesul profund al luptei sale.
Lasă un comentariu