Ioana Ca­lo­ian a mu­rit. Pro­po­zi­ția seacă și sim­plă n‑are nici un fel de emo­ție în ea. Ioana Ca­lo­ian avea 82 de ani. Nu e ceva ne­o­biș­nuit ca ci­neva ajuns la vâr­sta asta să moară. Din­colo de vâr­sta sa, cir­cum­stan­țele în care a mu­rit sunt însă tul­bu­ră­toare pen­tru ori­cine. Po­ves­tea fe­lu­lui în care a mu­rit îți sfâșie inima.

Ioana Ca­lo­ian a mu­rit în­ghe­țată pe un câmp din mar­gi­nea Bra­șo­vu­lui, după ce a fost lă­sată să plece din spi­tal, în ha­lat și pa­puci de unică fo­lo­sință, ex­pli­când tu­tu­ror că vrea să se ducă acasă, la Brăila. Ajun­sese în spi­ta­lul Trac­to­rul din Bra­șov pen­tru că, fi­ind în vi­zită la rude, fă­cuse un atac de cord. Ru­dele care o adu­se­seră acolo au stat toată noap­tea pe co­ri­doare aș­tep­tând vești des­pre ea, apoi au lip­sit câ­teva zeci de mi­nute ca să‑i aducă haine și cele ne­ce­sare in­ter­nă­rii, căci li s‑a spus că va mai rămâne în spi­tal. Dar Ioana Ca­lo­ian, dez­o­rien­tată prin­tre stră­ini, n‑a avut răb­dare să‑i aș­tepte. La ca­mera de gardă au întrebat‑o dacă e si­gură că vrea să se ex­ter­neze, au pus‑o să sem­neze niște hâr­tii și au dus‑o până în stradă. Me­di­cii au sta­bi­lit că o bă­trână bol­navă de inimă, îm­bră­cată în ha­lat și în­fă­șu­rată într‑o pă­tu­rică, cu niște pa­puci de car­ton în pi­cioare, e în com­pletă si­gu­ranță pe stră­zile Bra­șo­vu­lui, la mi­nus câ­teva grade.

După câ­teva ore Ioana Ca­lo­ian a fost gă­sită moartă, într‑o mar­gine de Bra­șov, că­zută în no­ro­iul în­ghe­țat și aco­pe­rită cu pă­tu­rica pe care o purta cu ea. Ul­ti­mele ei clipe de viață au fost pro­ba­bil mar­cate de dis­pe­ra­rea pe care o simți când pu­te­rile te lasă, ești sin­gur și în­țe­legi că nu mai ai scă­pare. Cum a ajuns acolo? Po­ves­tea e încă în in­ves­ti­gare: o in­fir­mieră a dus‑o la un taxi, în fața spi­ta­lu­lui, apoi — cine știe cum — ta­xi­me­tris­tul o fi abandonat‑o un­deva pe vreo stradă, atunci când a re­a­li­zat că bă­trâna nu știe unde‑i lo­cu­iesc ru­dele bra­șo­vene și sin­gura ei ob­se­sie e să ajungă la Brăila, acasă. De ce n‑a dus‑o îna­poi la spi­tal? Nu știu.

Ioana Ca­lo­ian a mu­rit. Dar po­ves­tea mor­ții ei nu a în­ce­put în ziua aceea de iarnă. La fel cum nici po­veș­tile vi­i­toa­re­lor morți ale al­tor oa­meni nu vor fi scrise exact în ziua când ei vor muri. Des­ti­nele lor sunt mar­cate de în­tâm­plări care n‑au le­gă­tură cu ei, care s‑au pe­tre­cut și se pe­trec în alt timp, în alt spațiu.

Se în­tâm­plă că în Ro­mâ­nia me­se­ria de me­dic nu mai e, de multă vreme, una de vo­ca­ție. Ma­jo­ri­ta­tea ti­ne­ri­lor nu se duc la me­di­cină pen­tru că sunt plini de com­pa­siune pen­tru se­me­nii lor și vor să-și pe­treacă viața ajutându‑i. Cei mai mulți au obiec­tive care se leagă de sta­tu­tul so­cial al unui me­dic, de câști­gu­rile ex­tra­sa­la­ri­ale care de­rivă din prac­ti­ca­rea pro­fe­siei. Și poate că nici nu poți să pre­tinzi tu­tu­ror me­di­ci­lor să se im­plice emo­țio­nal în ca­zu­rile pe care le tra­tează. Ba poate chiar nici nu e re­co­man­da­bil să lași emo­ți­ile să-ți afec­teze ju­de­cata rece, ra­țio­nală, mult mai de fo­los pacientului.

Însă com­pa­siu­nea nu în­seamnă să îți simți inima sfâși­ată la fi­e­care caz mai grav. De cele mai multe ori e de ajuns să ob­servi și să în­țe­legi spai­mele ce­lui care se află în mâi­nile tale, spe­ran­țele pe care și le pune în pri­ce­pe­rea ce­lor ce‑l în­gri­jesc. Bo­lile ne în­ge­nun­chează pe toți, ne în­fri­co­șează, căci nu știm și nu vrem să știm să ac­cep­tăm moar­tea ca pe o im­pla­ca­bilă fi­na­li­tate. Con­ști­enți de aceste slă­bi­ciuni ale noas­tre, me­di­cii ar tre­bui să aibă com­pa­siu­nea ra­țio­nală, aproape teh­nică, de a ne spune și de a face ceea ce tre­buie pen­tru a ne li­niști și du­re­rile su­fle­tu­lui, nu doar ale tru­pu­lui. Într-un spi­tal, unde de re­gulă bo­lile sunt la apo­geul gra­vi­tă­ții lor, acest tip de com­pa­siune e aproape obligatoriu.

Însă aju­nși în spi­ta­lele de stat ro­mâ­nești, cu toate pre­ca­ri­tă­țile lor or­ga­ni­za­torice și ma­te­ri­ale, având mai de­grabă or­go­lii și aș­tep­tări ma­te­ri­ale de­cât vo­ca­ția de a‑i ajuta pe al­ții, me­di­cii sunt ex­puși unui me­diu care îi abru­ti­zează trep­tat. Con­tac­tul zil­nic cu su­fe­rința și moar­tea, că­rora nu le pot con­tra­pune cele mai bune tra­ta­mente din lipsă de bani, de echi­pa­mente, de cu­noș­tințe și de per­so­nal, îi dezu­ma­ni­zează pas cu pas. În spi­ta­lele pu­blice lim­ba­jul e dur, oa­me­nii sunt ci­nici, vo­ca­bu­la­rul e agre­siv și obs­cen. Nu e timp de dul­ce­gă­rii, nu e loc pen­tru mân­gâi­eri. Pli­cul cu bani stre­cu­rat în bu­zu­nar nu le cum­pără de­cât aten­ția, nici­de­cum com­pa­siu­nea. Și pen­tru că n‑au ve­nit în pro­fe­sia asta ca să-și frângă ini­mile pen­tru fi­e­care pa­cient, pen­tru că nu pot trăi în veș­nica frus­trare a pro­pri­i­lor li­mi­tări și eșe­curi, mul­tor me­dici nici nu le ia mult până când se trans­formă în ma­și­nă­rii fără su­flet. Apoi, a lua de­ci­zia de a ex­pe­dia acasă o babă pi­să­lo­agă vine de la sine: a sem­nat că asta vrea și ori­cum e cu un pi­cior în groapă, la ce să-și mai bată ca­pul cu ea?!

Cam asta e si­tu­a­ția. Îi așe­zăm pe un pie­des­tal so­cial pen­tru că ne e teamă că vom ajunge la mâna lor, dar ade­vă­rul e că chiar și atunci când le stre­cu­răm șpaga și te­o­re­tic îi plătim în mod di­rect pen­tru a‑și face treaba, tot noi ne fa­cem un mi­lion de pro­bleme: “să nu‑l de­ran­jăm pe dom’ doc­tor”, “oare o fi de-ajuns 1000 de lei?”, “nu vă su­pă­rați, știți cumva cât se dă la ane­ste­zist?”. Pen­tru unii din­tre ei nici mă­car atunci com­pa­siu­nea nu există, doar con­des­cen­dența ușor plic­ti­sită de a‑ți da mai multe de­ta­lii, de a se apleca mai multe clipe asu­pra ca­zu­lui tău.

Sunt multe de fă­cut în sis­te­mul de să­nă­tate din Ro­mâ­nia. Tre­buie in­ves­tiți bani, știm toți asta, iar ba­nii nu ajung pen­tru că nu sunt su­fi­cienți. Ăia care sunt îi ri­si­pim prin co­rup­ție și in­com­pe­tență. Dar com­pa­siu­nea ra­țio­nală, cea care de­rivă din ju­rămân­tul lui Hi­ppo­crate, am putea‑o avea fără să in­ves­tim mi­li­arde de euro. Nu tre­buie de­cât să ne pese de cei din ju­rul nostru.

Pen­tru că bo­lile vor con­ti­nua să se­cere vieți — se­cre­tul vie­ții veș­nice nu a fost des­co­pe­rit și nici nu ar tre­bui să fie. A muri din ne­pu­tința ce­lor­lalți de a te ajuta este și va fi me­reu un sim­plu fapt de viață, ori­cât de dra­ma­tic ar fi pen­tru cel care moare. Nu pu­tem să le­cuim orice boală, une­ori pen­tru că nu știm cum, al­te­ori pen­tru că e prea târ­ziu. Dar a muri din ne­pă­sa­rea ce­lor ce au ju­rat să te în­gri­jească e un stig­mat pe care cei vi­no­vați ar tre­bui să‑l poarte pe con­ști­ință tot res­tul vie­ții lor.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Valceanu Loredana

    uita-te in jur, nu sun­tem un or­ga­nism co­lec­tiv, sa sim­tim du­re­rea fi­e­ca­rei par­ti­cele, sun­tem com­pe­ti­tori pe niste re­surse li­mi­tate, de-aia se in­tam­pla, nu sunt de acord ca asa ar tre­bui sa fie, dar cred ca asta este ex­pli­ca­tia, si nu doar pen­tru ca­zul de fata, asta imi arata mie oglinda lumii

  2. Camelia Voicu

    Like pt “scri­i­tura”. Fap­tul, crud in sine, aproape nu ne mai surprinde.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.