Ioana Caloian a murit. Propoziția seacă și simplă n‑are nici un fel de emoție în ea. Ioana Caloian avea 82 de ani. Nu e ceva neobișnuit ca cineva ajuns la vârsta asta să moară. Dincolo de vârsta sa, circumstanțele în care a murit sunt însă tulburătoare pentru oricine. Povestea felului în care a murit îți sfâșie inima.
Ioana Caloian a murit înghețată pe un câmp din marginea Brașovului, după ce a fost lăsată să plece din spital, în halat și papuci de unică folosință, explicând tuturor că vrea să se ducă acasă, la Brăila. Ajunsese în spitalul Tractorul din Brașov pentru că, fiind în vizită la rude, făcuse un atac de cord. Rudele care o aduseseră acolo au stat toată noaptea pe coridoare așteptând vești despre ea, apoi au lipsit câteva zeci de minute ca să‑i aducă haine și cele necesare internării, căci li s‑a spus că va mai rămâne în spital. Dar Ioana Caloian, dezorientată printre străini, n‑a avut răbdare să‑i aștepte. La camera de gardă au întrebat‑o dacă e sigură că vrea să se externeze, au pus‑o să semneze niște hârtii și au dus‑o până în stradă. Medicii au stabilit că o bătrână bolnavă de inimă, îmbrăcată în halat și înfășurată într‑o păturică, cu niște papuci de carton în picioare, e în completă siguranță pe străzile Brașovului, la minus câteva grade.
După câteva ore Ioana Caloian a fost găsită moartă, într‑o margine de Brașov, căzută în noroiul înghețat și acoperită cu păturica pe care o purta cu ea. Ultimele ei clipe de viață au fost probabil marcate de disperarea pe care o simți când puterile te lasă, ești singur și înțelegi că nu mai ai scăpare. Cum a ajuns acolo? Povestea e încă în investigare: o infirmieră a dus‑o la un taxi, în fața spitalului, apoi — cine știe cum — taximetristul o fi abandonat‑o undeva pe vreo stradă, atunci când a realizat că bătrâna nu știe unde‑i locuiesc rudele brașovene și singura ei obsesie e să ajungă la Brăila, acasă. De ce n‑a dus‑o înapoi la spital? Nu știu.
Ioana Caloian a murit. Dar povestea morții ei nu a început în ziua aceea de iarnă. La fel cum nici poveștile viitoarelor morți ale altor oameni nu vor fi scrise exact în ziua când ei vor muri. Destinele lor sunt marcate de întâmplări care n‑au legătură cu ei, care s‑au petrecut și se petrec în alt timp, în alt spațiu.
Se întâmplă că în România meseria de medic nu mai e, de multă vreme, una de vocație. Majoritatea tinerilor nu se duc la medicină pentru că sunt plini de compasiune pentru semenii lor și vor să-și petreacă viața ajutându‑i. Cei mai mulți au obiective care se leagă de statutul social al unui medic, de câștigurile extrasalariale care derivă din practicarea profesiei. Și poate că nici nu poți să pretinzi tuturor medicilor să se implice emoțional în cazurile pe care le tratează. Ba poate chiar nici nu e recomandabil să lași emoțiile să-ți afecteze judecata rece, rațională, mult mai de folos pacientului.
Însă compasiunea nu înseamnă să îți simți inima sfâșiată la fiecare caz mai grav. De cele mai multe ori e de ajuns să observi și să înțelegi spaimele celui care se află în mâinile tale, speranțele pe care și le pune în priceperea celor ce‑l îngrijesc. Bolile ne îngenunchează pe toți, ne înfricoșează, căci nu știm și nu vrem să știm să acceptăm moartea ca pe o implacabilă finalitate. Conștienți de aceste slăbiciuni ale noastre, medicii ar trebui să aibă compasiunea rațională, aproape tehnică, de a ne spune și de a face ceea ce trebuie pentru a ne liniști și durerile sufletului, nu doar ale trupului. Într-un spital, unde de regulă bolile sunt la apogeul gravității lor, acest tip de compasiune e aproape obligatoriu.
Însă ajunși în spitalele de stat românești, cu toate precaritățile lor organizatorice și materiale, având mai degrabă orgolii și așteptări materiale decât vocația de a‑i ajuta pe alții, medicii sunt expuși unui mediu care îi abrutizează treptat. Contactul zilnic cu suferința și moartea, cărora nu le pot contrapune cele mai bune tratamente din lipsă de bani, de echipamente, de cunoștințe și de personal, îi dezumanizează pas cu pas. În spitalele publice limbajul e dur, oamenii sunt cinici, vocabularul e agresiv și obscen. Nu e timp de dulcegării, nu e loc pentru mângâieri. Plicul cu bani strecurat în buzunar nu le cumpără decât atenția, nicidecum compasiunea. Și pentru că n‑au venit în profesia asta ca să-și frângă inimile pentru fiecare pacient, pentru că nu pot trăi în veșnica frustrare a propriilor limitări și eșecuri, multor medici nici nu le ia mult până când se transformă în mașinării fără suflet. Apoi, a lua decizia de a expedia acasă o babă pisăloagă vine de la sine: a semnat că asta vrea și oricum e cu un picior în groapă, la ce să-și mai bată capul cu ea?!
Cam asta e situația. Îi așezăm pe un piedestal social pentru că ne e teamă că vom ajunge la mâna lor, dar adevărul e că chiar și atunci când le strecurăm șpaga și teoretic îi plătim în mod direct pentru a‑și face treaba, tot noi ne facem un milion de probleme: “să nu‑l deranjăm pe dom’ doctor”, “oare o fi de-ajuns 1000 de lei?”, “nu vă supărați, știți cumva cât se dă la anestezist?”. Pentru unii dintre ei nici măcar atunci compasiunea nu există, doar condescendența ușor plictisită de a‑ți da mai multe detalii, de a se apleca mai multe clipe asupra cazului tău.
Sunt multe de făcut în sistemul de sănătate din România. Trebuie investiți bani, știm toți asta, iar banii nu ajung pentru că nu sunt suficienți. Ăia care sunt îi risipim prin corupție și incompetență. Dar compasiunea rațională, cea care derivă din jurământul lui Hippocrate, am putea‑o avea fără să investim miliarde de euro. Nu trebuie decât să ne pese de cei din jurul nostru.
Pentru că bolile vor continua să secere vieți — secretul vieții veșnice nu a fost descoperit și nici nu ar trebui să fie. A muri din neputința celorlalți de a te ajuta este și va fi mereu un simplu fapt de viață, oricât de dramatic ar fi pentru cel care moare. Nu putem să lecuim orice boală, uneori pentru că nu știm cum, alteori pentru că e prea târziu. Dar a muri din nepăsarea celor ce au jurat să te îngrijească e un stigmat pe care cei vinovați ar trebui să‑l poarte pe conștiință tot restul vieții lor.
17:03
uita-te in jur, nu suntem un organism colectiv, sa simtim durerea fiecarei particele, suntem competitori pe niste resurse limitate, de-aia se intampla, nu sunt de acord ca asa ar trebui sa fie, dar cred ca asta este explicatia, si nu doar pentru cazul de fata, asta imi arata mie oglinda lumii
15:03
Like pt “scriitura”. Faptul, crud in sine, aproape nu ne mai surprinde.