Un domn cu nume hazos, care e cadru didactic la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, specialist în ştiinţe administrative şi geopolitică, scrie un articol în Adevărul. Domnul se numește Marius Văcărelu. Dați-mi voie să mă amuz fără răutate de numele lui — stârnește un zâmbet, involuntar. Domnul Văcărelu este preocupat de subiectul prostiei și despre neîntemeiata sa asociere cu poporul român. Drept pentru care se lansează într‑o amplă argumentație logică pentru a‑și susține punctul de vedere.
De la început domnul Văcărelu ne avertizează asupra absenței bibliografiei pe tema imaginii proaste a românilor, spunându-ne că “lucrări prea multe care să analizeze această situaţie sunt puţine”. Aferim, bine grăiește! Unde‑s puține, nu‑s prea multe. Nu putem totuși trece cu vederea că efortul său de a combate nemeritata reputație de proști a românilor începe cu o paradoxală demonstrație de puținătate a minții.
Mai departe, domnul profesor face un inventar exhaustiv al defectelor care sunt imputate românilor:
Printre ceea ce se afirmă despre noi regăsim lenea – posmagul muiat, adică – lipsa de educaţie, sărăcia, laşitatea, lipsa de curaj, supuşenia, faptul că „mămăliga nu explodează“ şi alte câteva, culminând cu ideea că „frumoasă ţară, păcat că e locuită“.
Trebuie să recunosc că pasajul are o profunzime care mă depășește. Ultima oara când am verificat lașitatea era lipsă de curaj, iar supușenia eu știam că presupune implicit lașitatea. Dar cu siguranță în afirmațile văcăreliene e o complexitate care mie îmi scapă.
De aici înainte domnul Văcărelu se dedică demontării punct cu punct a teoriilor denigratoare la adresa românilor. Începe prin a aborda falsa ipoteză că românii sunt supuși și nu se revoltă din cauză că așa îi îndrumă biserica, politicienii si sistemul de educație. Nimic mai fals spune domnia sa.
Mai întâi că biserica o avea ea interese pecuniare, “dar are suficientă inteligenţă – prin cei aproape 2000 de ani de experienţă – să ştie că un om care va dori să interzică preotului să îi intre în casă poate să o facă, iar împotriva acestei interdicţii nu există contra-argument”. Inteligența dobândită ca rezultat al simplei treceri a timpului mi se pare o idee de o vastitate intelectuală pe care nu o pot cuprinde în toate semnificațiile ei. Dar înțeleg totusi că, iată, nu suntem supuși de biserică pentru că putem oricând trânti ușa în nas popii.
În plus ne putem alege să fim atei, explică profesorul. Caz în care biserica nu prea mai are ce să facă decât “cel mult să îţi aştepte moartea şi să încerce să te îngroape cu slujbă religioasă, ca o răzbunare supremă peste timp”. Slujba de înmormântare făcută cu sila și văzută ca un gest de ranchiună personală pentru că n‑ai pupat toată viața icoanele și moaștele — ce imagine înălțătoare despre spiritul ortodoxiei române!
Apoi politicienii. Domnul Văcărelu ne lămurește din două fraze: “Este adevărat că politicienii îşi doresc să aibă doar cetăţeni creduli, care să asculte orice şi să voteze cum le indică partidele. Dar oamenii au învăţat cumva să distingă un om de stat de un lătrău, un om serios de o lichea şi îşi direcţionează încrederea acolo unde dezamăgirile sunt mai puţine”. Poți să nu fii de acord cu aceste afirmații pline de adevăr? Parlamentul României este dovada vie că românii știu ce e un om de stat.
Marele cadru didactic nu se reține în a ne împărtăși și viziunea sa economică asupra comportamentului românilor. Iată ce ne învață:
Românii sunt neîncrezători în stat şi instituţiile sale. În timpul istoriei i‑au cunoscut forţa şi au învăţat să se teamă de el. De aceea există această idee: „statul să ne dea”, pentru că încrederea nu se câştigă la un om temător din vorbe, ci mai ales din fapte. „A da” din partea statului înseamnă că acesta nu te amăgeşte, ci chiar face un pas în plus pentru stingerea neîncrederii.
Sunt, în acest mod, scos din eroarea în care am trăit ani de zile, crezând că mâna întinsă către stat e un semn de lene. Ei bine, nu! Este un semn al dorinței de reconciliere între stat și cetățean: statul să ne dea ca să ne convingă că e băiat bun, că e de-al nostru, adică de încredere. Dar “ceea ce este supărator pentru politicienii şi / sau politrucii din această ţară este faptul că românii ştiu bine că pentru a li se da ceva, se vor cheltui bani, iar la final tot ei vor plăti. De aici avansul lent dar decisiv al doctrinelor care valorizează mai puţin solidaritatea socială sub aspect economic şi fiscal”. Aceste ultime precizări deschid nenumărate abisuri către ideologiile politice și teoriile economice asociate lor. Eu m‑am prăbușit în ele.
Dar cheia de boltă a demonstrației sale este apelul la balada Miorița, pe nedrept socotită ca o dovadă de lașitate și fatalism a românilor. În realitate balada este o dovadă evidentă de pragmatism managerial și juridic. Să dăm cuvântul genialului domn Văcărelu:
Concret, mioriţa / angajat află de un pericol care îl priveşte pe cioban / patronul firmei şi merge să îl anunţe pe acesta, fiind conştientă că soarta ei nu va fi bună în noua turmă / noua firmă ce ar rezulta în urma împărţirii / fuzionării. Loialitatea angajatului este o valoare dorită în orice analiză managerială a unei firme, deci – să ne mai gândim. În plus, faptul că îi cere să îşi aducă şi un câine şi nu mai mulţi arată încredere în posibilităţile de auto-apărare a ciobanului – dar nu mai dezvolt ideea.
Dincolo de mica sincopă gramaticală (posibilități de apărare ALE ciobanului), perspectiva managerială dezvăluită este epustuflantă. Iat‑o și pe cea juridică:
Ciobanul procedează în fapt ca orice om normal ameninţat de o primejdie mare – plecarea la război, o operaţie grea, o posibilă întâlnire cu înfuriata lui soacră etc: îşi pune ordine în lucruri, pentru că nu e sigur ce urmează. Şi nu este normal aşa? De ce să nu încerci să îţi ordonezi afacerile încă din timpul vieţii, ca să nu laşi loc de certuri după ce vei muri? Juridic vorbind, partajul de ascendent este o astfel de procedură, care elimină din complicaţiile unui posibil proces de succesiune. De aceea afirm că această baladă are şi această pronunţată dimensiune de seriozitate şi juridicitate, pentru că omul era conştient de pericol şi vrea să îşi asigure cât mai mult din ceea ce are.
Imaginați-vă creatorul anonim din trecutul îndepărtat al poporului român stând pe o brână de munte și meditând la primejdiile care‑l pasc: războiul, operațiile complicate (pe vremea aia nu se inventase laparoscopia!), întâlnirea cu soacra. Cum reacționează la aceste riscuri majore? Prin partajul de ascendent, o modalitate inovativă născută din străvechea jurispridență oierească a românilor. Nici cei mai mari critici literari ai României nu au avut genialitatea de a identifica în versurile Mioriței sofisticatele proceduri juridice ale viitoarei succesiuni generată de moartea ciobanului. În prostia lor n‑au înțeles decât că păstorul se pregătea să moară. Mulțumită domnului Văcărelu adevărul este pus la locul lui. În Adevărul.
PS Probabil că unii dintre voi credeți că fabulez și că un astfel de articol nu există. Ba da, îl găsiți aici. Domnul Văcărelu apare de asemenea pe celebra listă a lui Dughin. Sincer vorbind, nu pricep de ce.
16:03
ce caterinca:)))))
13:03
Nu pot sa cred ca acest individ este cadru didactic!.Si Gigi Becali se exprima mai bine.