Am citit un articol foarte bun despre mult discutata exprimare publică a Mihaelei Rădulescu pe tema homosexualității. Deși eu cred că duduia a scris tâmpenia aia de text doar ca să atragă atenția asupra ei și să-și cumpere simpatia ultra-ortodocșilor români — care nu‑s deloc puțini — merita totuși niște corecții publice și ele n‑au întârziat să apară. Articolul de care vă spun e scris de un psiholog și subliniază o chestie foarte simplă: dacă ne-am lua după Biblie și învățăturile ei, cum ne îndeamnă Răduleasca atunci când clasează homosexualii drept anormali și imorali, ea ar fi trebuit de mult lapidată în piața mare pentru viața sa amoroasă cel puțin promiscuă. Așa că, madam Mihaela, ușor cu pianul pe scări că furnirul e de nuc!
Karioka — a cărei revenire o salut (prietenii știu despre ce vorbesc) — a remarcat și ea un aspect prea ușor trecut cu vederea: că de fiecare dată când vorbim de homosexuali tindem să‑i privim doar prin prisma sexualității lor, ca și cum n‑ar face altceva decât să se pipăie și să se pupe în public. Ca și cum n‑ar fi oameni ca toți ceilalți, care merg la piață, la serviciu, citesc, mănâncă, râd și plâng și fac toate celelalte lucruri pe care noi le considerăm parte a normalității noastre heterosexuale. Cum v‑ați simți dacă ați ști că atunci când lumea din jur vă privește nu s‑ar gândi decât la detaliile picante ale vieții voastre sexuale?
Cu vinovăție îmi amintesc de o situație când am avut o conversație mai lungă cu o tipă despre care tocmai aflasem că aveam ceva în comun: amândurora ne plăceau femeile. Primele cinci minute nu m‑am prea putut concentra la ce-mi spunea — discutam subiecte legate de muncă — pentru că încercam să surprind ceva în mimica și gestica ei care să‑i trădeze orientarea sexuală. Avea niște gesturi ușor masculine, își sufleca mânecile unei bluze care se voia vaporoasă cam cum fac bărbații cu cămășile când se apucă de meșterit ceva, strângea mâna nițel cam ferm pentru o tipă — ori poate toate astea mi s‑au părut mie pentru că vroiam cu tot dinadinsul să văd diferența. Dar dincolo de ridicolele mele observații sociologice — care sper din tot sufletul că au trecut neobservate — nu era decât curiozitate, nicidecum sentimentul că am în față o anormalitate.
Există o convingere destul de răspândită că homosexualitatea e un fel de boală psihică, un soi de deviație de la normalitate care poate fi indusă cuiva, eventual de un alt homosexual care vrea să facă prozeliți. Și că de aceea e nevoie să fim vehemenți în privința asta, ca flagelul acestei boli să nu se răspândească. Când dau de talibani din ăștia care sunt convinși de teoria asta stupidă îmi place să‑i scot din sărite întrebându‑i dacă le e frică să nu se molipsească și ei, dacă nu cumva deja simt o curiozitate stranie față de persoane de același sex și ar vrea să experimenteze nițel. De fiecare dată reacția e vehementă, o explozie de nervozitate care — analizată de un psiholog — ar putea probabil releva lucruri nebănuite despre sexualitatea persoanei respective.
Mulți spun precum madam Rădulescu că homosexualii se manifestă cam vizibil în public, că atrag atenția prin comportament și astfel jignesc heterosexualii. Am văzut și eu bărbați pe care îi presupun din categoria asta făcând gesturi excesiv feminine, vorbind mai pițigăiat, aranjându-și cochet părul și culegându-și scame invizibile de pe pantalonii mulați. Nu sunt sigur că toți erau homosexuali, dar păreau. Și m‑am gândit de multe ori că, dacă sunt, nici nu au altă șansă de a‑și semnala prezența, de a‑și căuta partenerul. Nouă, heterosexualilor, ne e foarte simplu. Dacă ne place o altă persoană de sex opus nu e foarte complicat să‑i comunicăm asta făcându‑i avansuri mai discrete sau mai obraznice, după cum ne e educația și îndrăzneala. Heterosexualitatea este subînțeleasă și, în majoritatea cazurilor, confirmată. Poate de aceea mulți o confundă cu normalitatea.
Unui homosexual nu‑i e la fel de ușor să-și caute un partener. Așa că singura armă pe care o are este să se expună public, între anumite limite dictate de propria pudoare, să se dezvăluie celorlalți pentru a atrage atenția, știind că majoritatea îl va privi ciudat, dar — poate — cu puțin noroc există și câțiva care vor fi interesați de el/ea. Pentru această slabă speranță, pentru acest palid noroc trebuie să îndure adesea privirile acuzatoare și gesturile jignitoare ale unei majorități intolerante.
Și poate că privind lucrurile din perspectiva asta vom găsi cu toții puterea de a ne înțelege reciproc, dincolo de ceea ce ne deosebește sexual și moral. Toți vrem să ne găsim perechea, toți tânjim după dragostea altcuiva. Și pe toți ne cutreieră, măcar din când în când, teama de singurătate.
Lasă un comentariu