Este de la sine înțeles în breasla pădurarilor că un inginer silvic trebuie să fie și mare amator de vânătoare. Ba mai mult, se cuvine oarecum să fii și un iscusit trăgător, să nimerești musca în zbor de la un kilometru și să ai măcar vreo duzină de povești vânătorești în tolbă, care mai de care mai palpitantă și mai incredibilă. Altminteri se cheamă că nu prea ai în sânge chemarea ancestrală a pădurii și ești privit nițel cam chiorâș de către ceilalți silvicultori.
O fi și ăsta un motiv, cu siguranță nu cel mai important, pentru care am abandonat lumea silviculturii acum mulți ani. Niciodată n‑am simțit vreo atracție specială față de îndeletnicirea vânătorii și de cele mai multe ori am mimat un soi de entuziasm în privința subiectului, mai degrabă din cauza presiunii sociale. Îmi amintesc că am și participat de vreo două-trei ori la niște partide de iarnă, ocazii cu care am împușcat o vulpe și un iepure. Am făcut glumițele obișnuite în astfel de situații, m‑am lăsat admirat pentru precizia tirului — deși credeți-mă că a fost mai mult noroc decât pricepere — dar dincolo de toate astea nu mi‑a rămas decât sentimentul de gol pe care l‑am încercat în față unui trup de animal mort în care cu două clipe înainte zvâcnea viața.
Mi-am imaginat frica pe care a simțit‑o pe când eu îl fixam cu pușca, durerea loviturii alicelor și senzația aceea de sfârșit, de puteri care îl părăseau până când a murit. Și n‑am mai putut scăpa de atunci de sentimentul de cruzime inutilă a faptelor mele, căci nici carnea iepurelui, nici blana vulpii nu-mi trebuiau cu adevărat. Am omorât inutil două ființe care nu-mi greșiseră niciodată, doar pentru o așa-zisă plăcere de a practica un sport. M‑am jurat atunci că nu voi mai merge niciodată la vânătoare.
Moartea e parte a naturii. Animalele mor pentru că sunt bătrâne, pentru că se vânează unele pe altele. E un ciclu firesc al vieții — nu cad în extrema celor care ar vrea să salveze fiecare animal al fiecărei specii, pentru că nu e posibil. Lupul are să vâneze căprioare, vulpea o să încerce să omoare iepuri. Dar vânătoarea practicată de oameni nu e o luptă egală purtată de fiecare parte cu forțele proprii. Aducem de partea noastră tehnologie și cunoaștere pentru a învinge niște animale care ne sunt victime sigure, deși adesea nu ne cauzează vreun rău.
Sunt și situații când ajungem să ne confruntăm cu ele — de cele mai multe ori pentru că nu contenim să ne extindem teritoriile și le înghesuim în spații tot mai mici, insuficiente pentru a‑și putea duce viața sălbatică. Coboară urșii în orașe la tomberoane, lupii mai vin pe la stâni, câte un dihor mai fură câte o găină prin vreo gospodărie — e firesc să încercăm să‑i ținem la distanță prin mijloace cât mai puțin letale, dar uneori nu există altă cale decât glonțul. Însă de la nevoia de a ne apăra la plăcerea de a ucide e drum lung.
Uneori, când se întâmplă să țin în mâini un animal mic, un cățel sau vreun pisoi, realizez poate mai acut ca oricând cât de fragilă e viața. Mă uit la boțul ăla cu ochi și știu că nici nu e nevoie de cruzime, ci doar de nepăsare că să stingi pâlpâirea aceea magică care‑l face să se miște și să trăiască. N‑avem puterea de a crea viață alta decât pe cea a urmașilor noștri. Ce ne face să credem că, fără a fi în legitimă apărare sau în nevoia de a ne asigura supraviețuirea, avem dreptul de a curma vieți pe care nu noi le-am dăruit?
Trăim o viață care e clădită pe sacrificarea unor animale domestice, anume croite ca să ne fie hrană. N‑am să fac apologia vegetarianismului aici, cu atât mai mult cu cât nici eu nu sunt un adept. Dar nu mă pot împiedica să nu mă gândesc uneori la moartea programată a ființelor ce ne ajung apoi în farfurie. Putem continua să trăim cu sentimentul ăsta. Și știți de ce? Pentru că în friptură sau în șnițel nu mai recunoaștem vițelul, porcul sau mielul care a murit pentru a ne hrăni.
Se vorbește mult în ultima vreme despre cruzimea inutilă a vânătorii. Legi sunt scrise în așa fel încât să putem continua un stupid măcel, care nu servește nici unui scop. Aud că în vamă sunt descoperiți braconieri cu mii de păsări împușcate, pe care probabil le comercializează pe bani mulți în alte țări unde vânătoarea nu e permisă, ori nu mai au ce împușca. E chiar atât de greu să fie opriți acești indivizi?
Vânătoarea ar trebui să se oprească. A ucide din plăcere nu e un sentiment uman firesc. Iar dacă bărbăție e ceea ce adepții vânătorii cred că dovedesc împușcând animale salbatice, îi invit să ia un cuțit în mână și să demonstreze că au puterea și curajul să se bată de la egal la egal cu animalul. Cu o ditamai pușca în mână orice pișăcios îndrăznește să se pretindă erou.
14:10
Un foarte mare adevar, cu mici exceptii in ceea ce ma priveste. Sunteti de departe cel mai apropiat de parerea mea. Am crezut ca sunt singurul…
6:10
Pai daca tot vreti egalitate de forte cu animalele, militati pentru legalizarea vanatorii cu arcul si cu pasari de prada !
8:10
Nu, nu. Contactul direct cu animalul, aia e soluția. 😀
14:05
Fara cutit, doar asa e de la egal la egal. Doar ursul nu vine cu cutitul la el.
15:05
Să zicem că el are avantajul ghearelor și colților. Îi dăm și prăpăditului de vânător un cuțit. Nu de alta, dar are nevoie de ceva ca să curețe rahatul de pe pantaloni. 🙂
7:10
Vedeti exemplul de buna practica, de la egal la egal: Leonardo di Caprio si Ursul, din “The revenant” 🙂
8:10
Chiar 🙂