Împarte cu prietenii










Submit

Șofând cursiv, șosea cutreieram

Am învă­țat să con­duc cu un instruc­tor maghiar care vor­bea des­tul de prost româ­nește. Îl chema Szocs și era unul din­tre cei 3–4 anga­jați ai șco­lii de șoferi a uni­ver­si­tă­ții din Bra­șov, anume înfi­in­țată pen­tru facul­ta­tea de auto­ve­hi­cule ruti­ere. Un decan mai iscu­sit al sil­vi­cul­tu­rii reu­șise cu mulți ani îna­inte de stu­den­ția mea să con­vingă pe vreun șef de la par­tid că sil­vi­cul­to­rii tre­buie să aibă car­net la absol­vire și uite așa se făcea că dobân­di­sem drep­tul de a face pre­gă­tire și de a da exa­men îna­inte de absol­vire.

Dom­nul Szocs era un tip de vreo patru­zeci de ani, atle­tic și tem­pe­ra­men­tal, care avea răb­dare puțină și fiti­lul cam scurt. La prima mea oră de con­du­cere m-am pre­zen­tat plin de emo­ții în fața șco­lii, aflând cu bucu­rie că mașina pe care o voi con­duce este o Dacie nouă. Bucu­ria venea din como­di­ta­tea rela­tivă a șofa­tu­lui — mași­nile mai vechi aveau pedale de ambre­iaj care-ți făceau febră mus­cu­lară și o direc­ție care fusese cân­dva servo. M-am suit în sca­u­nul șofe­ru­lui și am pri­mit prima dăs­că­leală des­pre ajus­ta­rea oglin­zi­lor, sca­u­nu­lui și cen­tu­rii. Dom­nul Szocs m-a între­bat dacă am mai con­dus vreo­dată. Eu am răs­puns că da, ceea ce era teh­nic ade­vă­rat, căci în liceul sil­vic pe care îl absol­vi­sem făcu­sem școală de trac­to­rist rutier, însă nu apu­ca­sem să dau exa­men de car­net pen­tru că Ceau­șescu tăi­ase cotele de moto­rină în scop de eco­no­mie. Până să explic eu cum a fost cu trac­to­rul și exa­me­nul, dom­nul Szocs mi-a zis: bine, mergi la Hăr­man, că am treabă.

În prin­ci­piu știam cum e cu vite­zele, cu ambre­ia­jul și frâna, deci pro­ba­bil că în primă fază nu i s-a părut nimic sus­pect. Când ne-am luat un pic de avânt pe stră­zile Bra­șo­vu­lui, mașina valsa nițel sub pri­ce­pu­tul meu pilo­taj, așa că dom­nul Szocs a piș­cat puțin frâna și mi-a zis s-o las mai încet. M-am rela­xat trep­tat și am reu­șit să ajung până la Hăr­man și îna­poi cu o viteză medie pe care o s-o trec sub tăcere pen­tru a nu-mi știrbi repu­ta­ția. Dar nu des­pre asta vro­iam să vă spun.

Pe tot dru­mul, care a durat o oră, dom­nul Szocs mi-a făcut o ple­doa­rie pen­tru ceea ce el con­si­dera a fi cea mai impor­tantă cali­tate a unui șofer. Nu știa să o numească în româ­nește, mi-a zis în maghiară, dar nu pri­ce­peam, așa că la un moment dat mi-a spus: cum zice când scrie cineva fru­mos, așa, fără să oprească sti­lou? M-am gân­dit nițel — pe atunci nu-mi era ușor să con­duc și să mă și gân­desc la alt­ceva — și i-am răs­puns: se zice că scrie cur­siv. Așa! a excla­mat dom­nul Szocs, cur­si­tate! Cur­si­vi­tate, l-am corec­tat eu. Da, gör­dü­lé­keny­ség, con­firmă el. Și apoi mi-a poves­tit înde­lung, aju­tat de multe ges­turi și de com­ple­tă­rile mele pen­tru cuvin­tele mai com­pli­cate, că un bun șofer nu tre­buie să frâ­neze nici­o­dată brusc, nici să acce­le­reze dis­pe­rat, pen­tru că întot­dea­una anti­ci­pează ceea ce se poate întâm­pla și își ajus­tează șofa­tul în mod dina­mic. Îmi demon­stra prac­tic asta arătându-mi că pen­tru a con­duce cur­siv tre­buie să acce­le­rez puțin și să depă­șesc căruța din față cu sufi­cient timp îna­inte de a-l jena pe cel ce venea din sens opus, sau că tre­buie să ciu­pesc nițel frâna și apoi să las mașina în frână de motor ca să-i dau oca­zia celui din față să facă stânga fără ca eu să mă opresc com­plet.

Trep­tat am înce­put să înțe­leg la ce se refe­rea. Șofa­tul deve­nea mult mai inte­re­sant decât sim­pla men­ți­nere a direc­ției și urmă­ri­rea sâr­gu­in­cioasă a sem­ne­lor de cir­cu­la­ție. Pri­veam tra­fi­cul — infi­nit mai redus față de cel de azi — ca pe o ghi­ci­toare care își așteaptă dez­le­ga­rea, încer­când să anti­ci­pez ce se va întâm­pla și să aleg cea mai bună ati­tu­dine din par­tea mea. Dom­nul Szocs mă cri­tica des și-mi explica vari­an­tele pe care nu le-am luat în cal­cul și posi­bi­lele lor impli­ca­ții. O dată sau de două ori a tre­buit să calce frâna vio­lent, pen­tru că eram pe cale să fac o pros­tie. Dar am înțe­les ideea lui de șofat.

Am regă­sit apoi la socrul meu ace­lași stil de șofat și am învă­țat des­tul de multe și de la el — pesemne atunci teo­ria cur­si­vi­tă­ții era des­tul de răs­pân­dită prin­tre șoferi și instruc­tori. Tra­fi­cul s-a aglo­me­rat apoi tot mai mult, însă eu mi-am păs­trat sti­lul de con­dus, chiar dacă ghi­ci­toa­rea e din ce în ce mai com­plexă și mai greu de înțe­les — tre­buie doar să-mi ascut sim­țu­rile și să gân­desc rapid care sunt posi­bi­lele dezvol­tări ale situ­a­ției con­crete, ceea ce une­ori e greu, dar întot­dea­una e pro­vo­ca­tor.

Sunt însă câteva con­di­ții ale aces­tui stil de a șofa. Aten­ția tre­buie să fie per­ma­nent îndrep­tată spre tra­fic — nu tele­fon, nu alte ocu­pa­ții para­lele cu con­du­sul. Tre­buie să ai obiș­nu­ința de a gândi rapid și de a decide ins­tinc­tiv vari­anta cea mai sigură. Une­ori gre­șești, dar dacă res­pecți regu­lile aces­tui fel de a con­duce, nici­o­dată nu gre­șești grav. Cel mult poți să pro­voci o mică tam­po­nare. Tre­buie să știi că există un număr de lucruri pe care nici­o­dată, sub nici un pre­text, nu tre­buie să le încerci. Și tre­buie să anti­ci­pezi ceea ce se va întâm­pla, adică să te des­prinzi de clipa pre­zentă pen­tru a ima­gina ce urmează să se întâm­ple în jurul tău.

Se mai explică așa ceva la școala de șoferi? Pro­ba­bil că nu. Poate că e cali­ta­tea instruc­to­ri­lor cea care a scă­zut, poate că expe­riența lor e insu­fi­cientă pen­tru a înțe­lege acest stil de con­dus. Poate că e teh­no­lo­gia cea care a avan­sat atât de mult încât ne aștep­tăm să com­pen­seze ea stu­po­rile șofe­ri­lor: frâne efi­ciente, dema­raje har­nice, cen­turi de sigu­ranță și airbag-uri din toate direc­ți­ile. Poate că tra­fi­cul a deve­nit atât de intens încât depă­șește prin com­ple­xi­tate capa­ci­ta­tea de ana­liză rapidă a omu­lui mediu.

Cert e că azi văd mai degrabă un stil smu­cit, cu frâne vio­lente, cla­xoane și înju­ră­turi, urmate de dema­raje ner­voase și depă­șiri cu țâfnă, deși poate e mai multă nevoie de cur­si­vi­tate ca ori­când. Strada e locul unde ne miș­căm saca­dat, doar pe jumă­tate atenți la ceea ce se întâm­plă în jur pen­tru că am hotă­rât deja că tra­fi­cul e groaz­nic și e mult mai inte­re­sant să veri­fi­căm mai­lul, să citim presa sau să schim­băm mesaje cu pri­e­te­nii pe tele­fon. Nu vrem să anti­ci­păm nimic, nu înțe­le­gem nevoia de flui­di­tate a miș­că­ri­lor noas­tre, ne e de ajuns reac­ția spon­tană, ins­tinc­tivă, cole­rică.

E de mirare că ne urâm reci­proc în tra­fic atâta timp cât nici unul din­tre noi nu vrea să șofeze împre­ună cu cei­lalți, ci împo­triva lor?


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *