Am învățat să conduc cu un instructor maghiar care vorbea destul de prost românește. Îl chema Szocs și era unul dintre cei 3–4 angajați ai școlii de șoferi a universității din Brașov, anume înființată pentru facultatea de autovehicule rutiere. Un decan mai iscusit al silviculturii reușise cu mulți ani înainte de studenția mea să convingă pe vreun șef de la partid că silvicultorii trebuie să aibă carnet la absolvire și uite așa se făcea că dobândisem dreptul de a face pregătire și de a da examen înainte de absolvire.
Domnul Szocs era un tip de vreo patruzeci de ani, atletic și temperamental, care avea răbdare puțină și fitilul cam scurt. La prima mea oră de conducere m‑am prezentat plin de emoții în fața școlii, aflând cu bucurie că mașina pe care o voi conduce este o Dacie nouă. Bucuria venea din comoditatea relativă a șofatului — mașinile mai vechi aveau pedale de ambreiaj care-ți făceau febră musculară și o direcție care fusese cândva servo. M‑am suit în scaunul șoferului și am primit prima dăscăleală despre ajustarea oglinzilor, scaunului și centurii. Domnul Szocs m‑a întrebat dacă am mai condus vreodată. Eu am răspuns că da, ceea ce era tehnic adevărat, căci în liceul silvic pe care îl absolvisem făcusem școală de tractorist rutier, însă nu apucasem să dau examen de carnet pentru că Ceaușescu tăiase cotele de motorină în scop de economie. Până să explic eu cum a fost cu tractorul și examenul, domnul Szocs mi‑a zis: bine, mergi la Hărman, că am treabă.
În principiu știam cum e cu vitezele, cu ambreiajul și frâna, deci probabil că în primă fază nu i s‑a părut nimic suspect. Când ne-am luat un pic de avânt pe străzile Brașovului, mașina valsa nițel sub priceputul meu pilotaj, așa că domnul Szocs a pișcat puțin frâna și mi‑a zis s‑o las mai încet. M‑am relaxat treptat și am reușit să ajung până la Hărman și înapoi cu o viteză medie pe care o s‑o trec sub tăcere pentru a nu-mi știrbi reputația. Dar nu despre asta vroiam să vă spun.
Pe tot drumul, care a durat o oră, domnul Szocs mi‑a făcut o pledoarie pentru ceea ce el considera a fi cea mai importantă calitate a unui șofer. Nu știa să o numească în românește, mi‑a zis în maghiară, dar nu pricepeam, așa că la un moment dat mi‑a spus: cum zice când scrie cineva frumos, așa, fără să oprească stilou? M‑am gândit nițel — pe atunci nu-mi era ușor să conduc și să mă și gândesc la altceva — și i‑am răspuns: se zice că scrie cursiv. Așa! a exclamat domnul Szocs, cursitate! Cursivitate, l‑am corectat eu. Da, gördülékenység, confirmă el. Și apoi mi‑a povestit îndelung, ajutat de multe gesturi și de completările mele pentru cuvintele mai complicate, că un bun șofer nu trebuie să frâneze niciodată brusc, nici să accelereze disperat, pentru că întotdeauna anticipează ceea ce se poate întâmpla și își ajustează șofatul în mod dinamic. Îmi demonstra practic asta arătându-mi că pentru a conduce cursiv trebuie să accelerez puțin și să depășesc căruța din față cu suficient timp înainte de a‑l jena pe cel ce venea din sens opus, sau că trebuie să ciupesc nițel frâna și apoi să las mașina în frână de motor ca să‑i dau ocazia celui din față să facă stânga fără ca eu să mă opresc complet.
Treptat am început să înțeleg la ce se referea. Șofatul devenea mult mai interesant decât simpla menținere a direcției și urmărirea sârguincioasă a semnelor de circulație. Priveam traficul — infinit mai redus față de cel de azi — ca pe o ghicitoare care își așteaptă dezlegarea, încercând să anticipez ce se va întâmpla și să aleg cea mai bună atitudine din partea mea. Domnul Szocs mă critica des și-mi explica variantele pe care nu le-am luat în calcul și posibilele lor implicații. O dată sau de două ori a trebuit să calce frâna violent, pentru că eram pe cale să fac o prostie. Dar am înțeles ideea lui de șofat.
Am regăsit apoi la socrul meu același stil de șofat și am învățat destul de multe și de la el — pesemne atunci teoria cursivității era destul de răspândită printre șoferi și instructori. Traficul s‑a aglomerat apoi tot mai mult, însă eu mi-am păstrat stilul de condus, chiar dacă ghicitoarea e din ce în ce mai complexă și mai greu de înțeles — trebuie doar să-mi ascut simțurile și să gândesc rapid care sunt posibilele dezvoltări ale situației concrete, ceea ce uneori e greu, dar întotdeauna e provocator.
Sunt însă câteva condiții ale acestui stil de a șofa. Atenția trebuie să fie permanent îndreptată spre trafic — nu telefon, nu alte ocupații paralele cu condusul. Trebuie să ai obișnuința de a gândi rapid și de a decide instinctiv varianta cea mai sigură. Uneori greșești, dar dacă respecți regulile acestui fel de a conduce, niciodată nu greșești grav. Cel mult poți să provoci o mică tamponare. Trebuie să știi că există un număr de lucruri pe care niciodată, sub nici un pretext, nu trebuie să le încerci. Și trebuie să anticipezi ceea ce se va întâmpla, adică să te desprinzi de clipa prezentă pentru a imagina ce urmează să se întâmple în jurul tău.
Se mai explică așa ceva la școala de șoferi? Probabil că nu. Poate că e calitatea instructorilor cea care a scăzut, poate că experiența lor e insuficientă pentru a înțelege acest stil de condus. Poate că e tehnologia cea care a avansat atât de mult încât ne așteptăm să compenseze ea stuporile șoferilor: frâne eficiente, demaraje harnice, centuri de siguranță și airbag-uri din toate direcțiile. Poate că traficul a devenit atât de intens încât depășește prin complexitate capacitatea de analiză rapidă a omului mediu.
Cert e că azi văd mai degrabă un stil smucit, cu frâne violente, claxoane și înjurături, urmate de demaraje nervoase și depășiri cu țâfnă, deși poate e mai multă nevoie de cursivitate ca oricând. Strada e locul unde ne mișcăm sacadat, doar pe jumătate atenți la ceea ce se întâmplă în jur pentru că am hotărât deja că traficul e groaznic și e mult mai interesant să verificăm mailul, să citim presa sau să schimbăm mesaje cu prietenii pe telefon. Nu vrem să anticipăm nimic, nu înțelegem nevoia de fluiditate a mișcărilor noastre, ne e de ajuns reacția spontană, instinctivă, colerică.
E de mirare că ne urâm reciproc în trafic atâta timp cât nici unul dintre noi nu vrea să șofeze împreună cu ceilalți, ci împotriva lor?
Lasă un comentariu