Se vorbește mult despre capacitatea noastră de a face mai multe lucruri concomitent. Am împrumutat termenul englez: multitasking. Dar este acest multitasking cu adevărat de folos? Oriunde, oricând? Mi-am pus aceste întrebări după ce am citit un articol interesant despre explicația pentru care germanii muncesc mai puține ore, dar produc mai mult ((Why Germans work less hours but produce more: a study in culture)). Ideea articolului este că ducem acest mod de a privi relația noastră cu timpul — suprapunerea activităților înghesuindu-le în aceeași unitate de timp — în viața personală. E cu adevărat de folos acest mod de a gândi?
Dacă privim în jur vedem peste tot semnele unei permanente grabe — viteza pare să fie cea mai prețuită calitate a tot ceea ce vrem să realizăm. Să faci ceva repede este simbolul reușitei și, de vreme ce există un timp limitat pe care‑l poți aloca zilnic, pare cât se poate de logic să suprapui sarcinile pe care le ai. Treptat nu doar sarcinile sunt făcute în paralel, ci chiar și plăcerile vieții: mâncăm, ne uităm la un film și verificăm email-ul, toate dintr‑o dată. Câștigăm timp, obișnuim să spunem.
Dar, oricât de mult ne-ar place să credem că avem abilitățile necesare pentru multitasking, adevărul gol-goluț e că doar rutinele zilnice pot fi făcute în paralel. Câteodată nici ele, pentru că sunt prea complexe. La finele zilei, multitasking-ul poate da niște rezultate, probabil cantitative, dar niciodată suficient de bune calitativ. Mâncată în grabă, cina ne pică prost, din film n‑am înțeles mare lucru, iar printre mailurile primite l‑am pierdut din vedere exact pe cel mai important. Sfârșim prin a constata că am făcut mai mult, dar mai prost decât am fi putut face acele lucruri. Așa că adevărata întrebare care se ascunde sub teoria multitasking-ului este alta: e viteza mai importantă decât calitatea?
Uneori, da. Alteori, nu. Oricât de mult mi-ar displace genul ăsta de răspunsuri care te trimit înapoi la punctul de unde ai plecat, acesta e singurul disponibil pentru întrebarea mea. E foarte tentant să crezi că doar concentrându-te pe fiecare activitate și obținând maximum de calitate a ei este cheia pentru succes în viața profesională, dar lumea din jur se mișcă într‑o viteză tot mai mare și există mereu pericolul ca, ticăind lucrurile, să pierzi ritmul și să devii complet deconectat de realitate. Așa că ai nevoie de viteză. Dar dacă diferențiatorul tău — ca firmă sau individ — este calitatea, poate nu e cea mai inteligentă strategie să abuzezi de multitasking. Poate concentrându-te pe fiecare activitate, făcând doar câte un lucru o dată, vei obține acea mult râvnită precizie germană care face produsele și serviciile lor atât de apreciate.
Dar cum e cu multitasking-ul în viața personală? E oare bine să aplicăm aceeași logică a lui repede, mai repede, cel mai repede? Eu unul spun un hotărât nu. A te bucura de viață nu e o chestiune de cantitate, ci de calitate. Înțeleg tentația de a importa în viața privată logica mediului profesional, dar adevărul e că nu putem obține nici o satisfacție personală dacă vom alerga continuu după altceva decât ceea ce avem sau facem într-un anume moment. Nu putem trăi sub angoasa permanentă că ratăm ceea ce am putea face dacă nu terminăm cât mai iute ceea ce facem acum.
Și poate că asta e provocarea pe care toți trebuie s‑o acceptăm: să aplicăm cu moderație multitasking-ul în viața profesională și să ne abordăm viața personală într-un ritm mai relaxat. Știu, nu e simplu. Și n‑avem un comutator în creier care să ne ajute s‑o facem. Dar exercițiul de a comuta între cele două logici s‑ar putea să ne determine să ne punem mai multe întrebări despre activitățile noastre unde folosim multitasking-ul și să ne gândim că poate la unele dintre ele am putea renunța, pentru că nu sunt chiar așa de importante pentru noi.
Și acela va fi momentul în care vom realiza că tentația noastră pentru multitasking ar putea fi semnul unei incapacități de a ne stabili prioritățile.
Lasă un comentariu