Monica Macovei are partid. Sau va avea partid ‑ nu știu sigur dacă l‑a înscris sau nu. Și mi se pare puțin important. Ceea ce e limpede pentru mine e că ea nu poate fi decât cel mult un catalizator temporar, un justițiar conjunctural, care are capacitatea de netăgăduit de a polariza niște energii sociale, dar nu le poate canaliza spre o construcție semnificativă. Monica Macovei este, prin excelență, un procuror.
Atât timp cât acuză, este vizibilă și sonoră. Atât timp cât anchetează, este relevantă. Dar când începe să construiască, nimic din planurile ei nu iese la poloboc. Zidurile‑s strâmbe și șubrede, etajele nu se suprapun. Cineva care a participat nemijlocit la întâlniri ale mișcării civice, cea care a precedat formarea partidului, îmi spunea că acolo este o mare hărmălaie de indivizi, fiecare plin de bune intenții, fiecare interesat să expună propriile sale idei și mai puțin să asculte pe ceilalți. Incapabili să coopereze, sfârșesc inevitabil într‑o dezordine obositoare, care îi determină să abandoneze pe rând. Treptat vor rămâne doar gureșii și zurbagii.
Să naști un partid e o sarcină grea. Monica n‑are vocația maternității. Ea poate fi mai degrabă bona severă și principială, care îi face partidului‑copil morală că n‑a ținut linia dreaptă a ideologiei și angajamentelor politice. În sufletul său ea se vrea mai mult decât atât, în visele sale ea se înalță mai sus. Doar că visele ei au aripi de plumb.
Mi‑am amintit de un poem al lui Blaga ((Dați‑mi un trup, voi munților)) și mi s‑a părut că ‑ rescris în cheie macoveiană ‑ are puterea de a descrie ceea ce ea, foarte probabil, trăiește acum.
Dați‑mi un partid, voi românilor
de Monica Macovei
Numai pe tine te am, trecătorul meu mandat de europarlamentar,
și totuși
flori albe și roșii eu nu‑mi pun pe frunte și‑n plete,
căci puterile tale
mi‑s prea strâmte pentru strașnicul suflet
ce‑l port.Dați‑mi un partid,
voi românilor,
europenilor,
dați‑mi un partid‑tribunal să‑mi descarc toată mânia
prin el!
Supremă justiție, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă‑te‑n lăcașul frustrărilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu revanșard!
Pân’ la Bruxelles
auzi‑s‑ar atuncea măreții mei pași
şi‑aş apare năvalnică, neînduplecată
cum sunt,
zeița dreptății.Când aș ancheta,
mi‑aș întinde până la cer cătușele
ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți,
către corupt,
să‑l cuprind,
mijlocul să‑i frâng,
să‑i confisc sclipitoarea avere.Când aș acuza,
aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă
politici baroni
autohtoni
și poate‑aș zâmbi.Dar numai pe tine te am, trecătorul meu mandat de europarlamentar.
Lasă un comentariu