Domnul Mircea Miclea, fost ministru al educației, spune că ‑ analizând rezultatele evaluărilor făcute în 2014 ‑ trei din patru copii de la clasele primare nu au abilitățile necesare de analiză și prelucrare a informațiilor. Domnul fost ministru poate fi suspectat de standarde prea înalte, deși mă îndoiesc ‑ am observat că are obiceiul de a folosi un limbaj academic chiar și atunci când vorbește despre lucruri foarte terestre. Dar procentul pe care îl avansează e atât de mare încât chiar dacă am mai coborî pretențiile bănuiesc că cel puțin jumătate n‑ar trece ștacheta actualei programe școlare. Ceea ce ar explica de ce, opt ani mai târziu, doar jumătate din elevi reușesc să ia bacalaureatul. Ceilalți s‑ar putea să nu fie pur și simplu echipați corespunzător pentru această aparent minimă performanță.
Cu cât testele sau itemii sunt mai dificili și necesită activități cognitive superioare, gen analiză, interpretare, prelucrare sau aplicare de informații, cu atât performanțele sunt mai slabe. Ajungem la situația în care abia 23% dintre copiii din România răspund corect la o sarcină la care se cere analiză și interpretare. Simplu spus: trei din patru copii nu au abilitățile necesare de analiză și prelucrare a informațiilor!
Următoarea întrebare pe care cineva ar putea să o pună ar fi dacă e într‑adevăr nevoie ca fiecare copil să fie capabil de analiză și interpretare a unor informații. Nu cumva ridicăm ștacheta pretențiilor prea sus? Și astfel alunecăm ușor spre o întrebare mult mai importantă, al cărei răspuns ar fi trebuit să‑l avem deja: ce are nevoie un individ să știe pentru a fi considerat competent din punct de vedere social? Ce trebuie să aibă în echiparea sa personală un copil aflat pe drumul către adult pentru a‑și putea clădi singur viitorul? E, cu siguranță, o întrebare complexă, dar eu am să încerc să simplific la nivelul meu de înțelegere. Eu cred că e nevoie de trei lucruri de bază: să știe cum să ia decizii, să știe cum să abordeze o problemă pentru a rezolva‑o și să știe cum să gestioneze conflictele cu ceilalți.
A lua decizii este esențial pentru fiecare dintre noi, zi de zi. Trebuie să ne hotărâm asupra unui noian de chestiuni, de la cele mai mărunte până la cele mai importante ‑ a te hotărî înseamnă a‑ți pune hotare, a‑ți stabili limitele vieții tale. Cursul vieții fiecărui individ este croit printr‑o multitudine de hotare, unele impuse de vremuri și de societate, cele mai multe decise de el însuși. A știi să iei decizii, a nu amâna decizii importante este vital pentru a trăi cu rost. Și nu asta ne dorim pentru copiii noștri, să ducă o viață plină de sens în primul rând pentru ei înșiși?
Problemele, în înțelesul de obstacole puse în calea fiecăruia dintre noi, sunt inevitabile. Nu s‑a descoperit până acum o modalitate de a trăi eludându‑le. Multe le creăm chiar noi înșine, prin inadecvarea comportamentului sau gândirii noastre la ceea ce se întâmplă în jur. Însă a ști să le abordezi corect este esențial pentru a‑ți da șansa de a le surmonta. Să știi cum să determini cauza profundă, să ai exercițiul de a lăsa emoțiile deoparte când e nevoie de rațiune, să privești obstacolele ca pe oportunități de a învăța, să cauți sprijinul unor aliați ‑ toate astea sunt lucruri aparent banale, dar pe care nu le practicăm decât atunci când ajungem la un anumit grad de maturitate. De ce nu le‑am putea sădi în comportamentul copiilor, scutindu‑i de dezamăgirile și înfrângerile pe care le‑ar fi putut evita?
Cu excepția celor ce devin pustnici, suntem condamnați să socializăm. Uneori e o plăcere, atunci când ne alegem prietenii. Dar de cele mai multe ori, în cea mai mare parte a timpului, socializăm cu inși pe care nu i‑am ales drept parteneri. Nu poți evita intersecția cu ceilalți în metrou, pe stradă, la muncă, iar aceste intersecții devin adesea piezișe, născând conflicte. E teribil de important să știi să ajungi la un acord cu cei din jurul tău, să cauți consensul fie și printr‑un compromis, să poți păstra punțile de legătură între tine și cei din jurul tău dându‑ți șansa de a construi lucruri semnificative pentru tine și ceilalți. Nu asta așteptăm de la copiii noștri, să aibă realizări mai mari și mai frumoase decât ale noastre? Cum ar putea face asta fiecare de unul singur?
Și dacă am dreptate, dacă de aceste lucruri are nevoie oricine se formează prin sistemul de educație românesc, următoarea întrebare logică ar fi: ce face școala pentru a crea aceste abilități? Iar răspunsul pe care îl intuim cu toții e scurt și sec: aproape nimic. Ciclul primar învață copilul ‑ dacă reușește ‑ să citească, să scrie și să socotească la nivel elementar. Mai adaugă puțină biologie, un dram de istorie și câteva noțiuni de geografie. Toate însă disparate, negrupate pe subiecte. În aceeași logică, pe toată durata ciclului gimnazial și liceal informații în cantități tot mai mari sunt revărsate către elev dinspre toate disciplinele teoretice: literatură, gramatică, matematică, fizică, chimie, biologie, istorie, geografie, limbi străine. Cât despre a colabora cu ceilalți, nici vorbă ‑ școala este locul unde competiția este bine înșurubată în mintea fiecărui copil. Nici un criteriu de apreciere nu vizează grupul, aproape nici o activitate nu formează colectivitatea. Rămâne în sarcina fiecăruia dintre ei să ordoneze în vreun fel ‑ dacă vor reuși ‑ imensa cantitate de informații, să găsească eventualele corelații dacă există și să construiască din ele o imagine a lumii care să aibă un sens pentru el.
Pentru că, de fapt, ăsta e rostul școlii, așa cum îl înțeleg eu: să ne ajute să ne construim propria noastră imagine despre lume, să putem găsi un răspuns mulțumitor la această nedeslușită enigmă. Să aflăm, în propriul nostru fel și cu propriile noastre puteri, din ce e făcută lumea.
Lasă un comentariu