Împarte cu prietenii










Submit

Costel de pe Pătrașcu Vodă

Într‑o lume în care nu con­tează ce ai, ci dacă e ulti­mul model, să încerci să repari ceva ‑ orice ‑ e o dovadă de teme­ri­tate. Uni­ver­sul întreg îți pare a fi potri­v­nic, ca și cum fie­care păr­ti­cică a sa ar fi anume cre­ată și menită să te împie­dice. Numai că eu am une­ori încă­pă­țâ­nă­rile mele ‑ unii ar spune că nu doar une­ori ‑ și când îmi intră‑n cap să fac ceva, mă iau la trântă chiar și cu el. În nouă cazuri din zece ies cam șifo­nat. Con­ti­nui să încerc toc­mai pen­tru cea de‑a zecea oară, când ‑ plic­ti­sit de insis­tența mea ‑ uni­ver­sul mă lasă să câștig și eu, nu cine știe ce, doar atât cât să nu‑mi piară pofta de a încerca.

Așa s‑a întâm­plat și atunci când m‑am hotă­rât să încerc să repar un fer­moar. Nu unul oare­care, ci cu dublă cheiță, închi­zând cu aplomb ‑ pe vre­mea când func­țio­nase ‑ o mân­drețe de ruc­sac Sam­so­nite. Auzi­sem niște zvo­nuri cum c‑ar mai fi locuri pe unde poți repara fer­moare, așa că am dat fuga la pri­e­te­nul Goo­gle ‑ da‑i‑ar Dum­ne­zeu sănă­tate! ‑ să‑l întreb pe unde ar fi ace­lea. După înde­lungi cău­tări, războindu‑mă cu mul­țime de pagini din alea făcute doar ca să pici cu mouse‑ul pe vreun ban­ner publi­ci­tar, am aflat că ar exista cineva care repară fer­moare pe Pătrașcu Vodă la numă­rul 2, în fie­care zi de la 11 dimi­neața la 7 seara. Mi‑am zis că mai bine de atât n‑aveam să găsesc, așa că asta avea să‑mi fie încer­ca­rea.

Strada Pătrașcu Vodă o știți mulți din­tre voi, doar că nu după nume. E prima uli­cioară prin­tre casele vechi, cum treci de bise­rica Sfântu Ghe­or­ghe către Uni­ver­si­tate, pe mâna dreaptă. Colț cu bule­var­dul e un maga­zin de optică stră­ve­chi, îl știu de pe vre­mea când apar­ți­nea unei coo­pe­ra­tive meș­te­șu­gă­rești, din alea comu­niste. Și m‑am gân­dit, ple­când într‑acolo într‑o pauză de prânz, că ar fi nime­rit să intru și acolo ca să caut o pere­che de per­nițe pen­tru oche­la­rii mei de vedere (cică așa le zice ches­ti­i­lor ălora de plas­tic care spri­jină rama pe nas) ‑ toc­mai ce pier­du­sem una din­tre ele.

Am ajuns pe la 1, cam la vre­mea prân­zu­lui. Pe strada Pătrașcu Vodă la numă­rul 2 era o pră­vă­lie de haine, un soi de cro­i­to­rie. Pe perete, chiar la col­țul cu bule­var­dul, anun­țuri mari te infor­mau că undeva pe‑acolo se repară cea­suri și se duplică chei yale, dar nimic des­pre fer­moare. În lipsă de alte indi­ca­ții am intrat în cro­i­to­rie. În camera îna­ltă nu era nimeni, dar sus, într‑un soi de bal­con inte­rior, s‑au auzit pași și din­tre niște haine pe ume­rașe a apă­rut o duduie tine­rică. Am văzut pe inter­net că undeva pe‑aici se repară fer­moare, am zis. A, da, con­firmă duduia, Cos­tel de ală­turi, unde‑i gri­la­jul ăla la gang, dar nu cred să‑l găsiți decât peste vreo oră‑două că nu vine așa de devreme. Păi pe pagina de inter­net scria că e aici de la 11, am insis­tat eu. Da, da' nici­o­dată nu vine la ora aia, vine și el când poate că face niște cur­suri, poate își găsește de lucru, că are doi copii de hră­nit și cu fer­moare și cea­suri nu prea se des­curcă, mă lămu­rește duduia.

Eram nițel cam încur­cat, nu puteam să aștept atât de mult, iar gân­dul de a mai face o dată dru­mul până acolo nu mă încânta nici el. Mi‑am zis să trag puțin de timp, poate am noroc: am să mă duc până la optică, aici, după colț, că am de repa­rat ceva la niște oche­lari și poate apare și Cos­tel până mă întorc, i‑am expli­cat duduii. Unde, la nea Mus­tață? vă duceți degeaba, nea Mus­tață a murit săracu', să fie vreo juma' de an și maga­zi­nul e la vân­zare acuma, că n‑a avut copii, n‑a avut cine să‑l țină mai departe. Mă întorc către ușă. Azi uni­ver­sul va învinge. Duduia e însă ali­ata mea: nu vreți să vă dau număru' de mobil al lui Cos­tel? Ba vreau, cum să nu vreau, doar că degeaba, Cos­tel nu răs­punde. Sună el îna­poi, da' până atunci mer­geți pen­tru oche­lari la doamna Leni, pe Col­țea, urmă­toa­rea stradă spre piață, la prima ușă după ce faceți col­țul, că vă ajută ea cu ce aveți nevoie, mă mai dăs­că­lește puțin duduia bine­vo­itoare.

Am ple­cat către pră­vă­lia doam­nei Leni, nu foarte con­vins că voi rezolva ceva, mai mult să mai treacă tim­pul, poate o suna îna­poi Cos­tel cel cu fer­moa­rele. Pe Col­ței la numă­rul 4, din­colo de ușa cu toc meta­lic vop­sit într‑un albas­tru sini­liu, o cameră cu par­chet vechi și câteva raf­turi în spa­tele unei tej­ghele încer­cată de timp nu părea pro­mi­siu­nea vre­u­nei solu­ții pen­tru oche­la­rii mei. Doamna Leni meș­te­rea ceva la un biro­uaș ascuns mai în spate, sub lumina puter­nică a unei lămpi ce atârna de la tavan până dea­su­pra capu­lui ei. I‑am spus ce vreau, i‑am dat oche­la­rii și, după ce i‑a stu­diat sub lampa ei fer­me­cată, doamna Leni m‑a anun­țat vic­to­ri­oasă: da, am per­nițe de‑astea, vă costă 10 lei. Mă pri­vea între­bă­tor, ca și cum aștepta o con­fir­mare pen­tru așa o sumă impor­tantă și dintr‑o dată mi‑am dat seama că pen­tru ea și cli­en­ții ei 10 lei vor fi fiind mulți bani. Am dat din cap că sunt de acord și doamna Leni s‑a apu­cat de treabă.

Cât a lucrat am schim­bat câteva vorbe cu ea des­pre cla­xoa­nele aproape necon­te­nite care se auzeau din stradă. Chiar acolo e un sema­for și la fie­care schim­bare pe culoa­rea verde nerăb­dă­to­rii din spate îi zoreau sonor pe cei din față să plece mai iute. Cred că vă înne­bu­nesc ăștia cu cla­xoa­nele de dimi­neața până seara, am opi­nat eu. Doamna Leni mi‑a arun­cat o pri­vire rapidă, apoi s‑a întors la treaba ei ‑ pe mine ca pe mine, da' vizavi, în spi­tal, e sec­ția de onco­lo­gie, unde se face chi­mi­o­te­ra­pia, vă dați seama bie­ții oameni ce suportă după ce că se luptă cu boala? da' cui îi mai pasă de cei din jur, se gân­dește vre­u­nul că e lângă spi­tal și nu‑i fru­mos să cla­xo­neze? Am tăcut un timp, pri­vind prin gea­muri zidu­rile spi­ta­lu­lui, acolo unde moar­tea dădea târ­coale în fie­care zi. Sim­țeam un imbold de a schimba subiec­tul, după neaș­tep­tat de trista tur­nură a dis­cu­ției. Poate între timp apare și Cos­tel ăsta cu fer­moa­rele, am zis. Cos­te­luș? Cos­te­luș nu cred să apară mai repede de trei‑patru, da' cine știe poate aveți noroc, zise doamna Leni apropiindu‑se de mine cu un aer vic­to­rios și cu oche­la­rii ridi­cați la înăl­ți­mea ochi­lor. Ia, încercați‑i! m‑a îndem­nat.

I‑am mul­țu­mit, am plătit și m‑am îndrep­tat din nou spre Pătrașcu Vodă numă­rul 2, colț cu bule­var­dul. Gri­la­jul de la intra­rea în gang era tot închis, iar eu mă gân­deam dacă o fi bine să mai încerc un apel către Cos­tel. În timp ce‑mi soco­team șansele, de gri­laj s‑a apro­piat un puști de vreo zece ani care a scos o cheie de lacăt și s‑a apu­cat de des­cu­iat. Nu știi când vine Cos­tel? l‑am între­bat. Băi­a­tul m‑a pri­vit cu oare­care cir­cum­spec­ție: vine mai târ­ziu, da' ce pro­blemă aveți? Am de repa­rat un fer­moar, l‑am lămu­rit eu. Păi vi‑l repar eu, că de fer­moare eu mă ocup, tata e cu cea­su­rile mai mult.

Une­ori uni­ver­sul e per­fid, se pre­face că te lasă să câștigi când de fapt îți întinde o cap­cană. O fi un puști de zece ani în stare să‑mi repare fer­moa­rul? E ăsta sem­nul că uni­ver­sul e azi bine­vo­i­tor cu încă­pă­țâ­nă­rile mele de a repara ceva într‑o lume în care totul se aruncă și se înlo­cu­iește? Sau e lovi­tura finală, cea în care o să‑mi arate cum se zădăr­ni­cesc ase­me­nea deșarte pla­nuri? Câtă vreme eu îmi puneam aceste între­bări în sinea mea, băi­a­tul lui Cos­tel a desfă­cut o tej­ghea meta­lică raba­ta­bilă, a des­chis niște ser­tare, a scos clești­șori și o bri­chetă și mi‑a luat geanta din mână. Ia să văd, a mor­măit, trebe cheiță de 5, cred că am de‑asta. Lucra iute, expli­când ce face cu cuvinte puține ros­tite cu voce tare, ca și cum ar fi intuit lipsa mea de încre­dere. Părea sigur pe el, așa că mi‑am zis că poate sunt pe mâini bune.

La un moment dat a sunat și tele­fo­nul. Era Cos­tel, se scuza că n‑a putut să răs­pundă și nici să sune îna­poi. I‑am zis ce vreau și că fiu‑său se ocupă deja de pro­blemă. Sper că știe ce face, am zis ca să îi aud păre­rea. Cos­tel de pe Pătrașcu Vodă a râs puțin și a zis: spe­cia­list în fer­moare mai bun ca băi­a­tul meu nu găsiți în car­tier. Mi‑am stă­pâ­nit imbol­dul de a‑l întreba ce înțe­lege prin car­tier, ca să apre­ciez mai bine anver­gura meș­te­șu­gă­rească a fiu­lui său. Am fost și eu cam­pion pe scară la ping‑pong, dar acolo locu­iau în afară de mine doar alte trei fete și în rest bătrâni. Ne‑am luat la reve­dere și m‑am întors la obser­va­rea atentă a micu­lui meș­ter din fața mea.

Fer­moa­rul a fost repa­rat. Func­țio­nează și în ziua de azi, după mai bine de o lună. M‑a cos­tat tot 10 lei ‑ o fi vreun preț stan­dard prin zona aia, orice te costă 10 lei. Am ple­cat fără să‑l întâl­nesc pe Cos­tel de pe Pătrașcu Vodă, în cău­ta­rea căruia veni­sem de fapt, însă vic­to­rios, feri­cit că am mai bătut o dată uni­ver­sul. Dar din­colo de satis­fac­ția de a‑mi vedea încă­pă­țâ­nă­rile răs­plătite, m‑a urmă­rit până acum gân­dul că ora­șul ar deveni mult mai uman dacă am avea mai multe de repa­rat. Am avea poate pri­le­jul să aflăm mai multe unii des­pre alții.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *