Valea lui Stan și Bran

O vorbă veche zice că la pomul lău­dat să nu te duci cu sacul. Am pro­bat de nenu­mă­rate ori ade­vă­rul aces­tei învă­ță­turi, dar e ceva în natura umană care te împinge de fie­care dată să crezi că ție îți este dat să fii excep­ția, că pen­tru tine pomul lău­dat își va revărsa roa­dele. Și te duci la el cu încre­dere și nai­vi­tate, aștep­tând să te uimească cu o revăr­sare de daruri. Pomii cu ade­vă­rat lău­dați sunt însă rari.

Cam așa a fost și cu Valea lui Stan, sin­gu­rul tra­seu mar­cat pe care l-am găsit cât de cât docu­men­tat în mun­ții Frun­ții. Am cutre­ie­rat inter­ne­tul în lung și lat să găsesc hărți mai deta­li­ate ale aces­tor munți, cu gân­dul că ar tre­bui să fie măcar un tra­seu către vreun vârf mai însem­nat, dar în afară de această vale nimic alt­ceva n-a fost de găsit. Însă ceea ce se poves­tea des­pre che­ile aces­tui pârâu părea să merite efor­tul — tra­ver­sări difi­cile peste apă, câteva căță­rări mai difi­cile, pei­saje spec­ta­cu­loase. Toți cei ce poves­teau că au fost pe acolo dădeau sfa­turi des­pre tra­seu, unde să fii atent și la ce să te aștepți. Mi-am zis că are să fie memo­ra­bil.

Ba chiar mi s-a părut că doar acest tra­seu n-ar fi înde­a­juns pen­tru avân­tul unor mun­țo­mani pre­cum sunt eu și pri­e­te­nii mei, așa că am stu­diat nițel posi­bi­li­tă­țile de a con­ti­nua dru­mul către cel mai înalt vârf al mun­ți­lor Frun­ții — vâr­ful Mun­ți­șor, 1534 metri alti­tu­dine. În teo­rie nu părea foarte com­pli­cat, ar fi tre­buit doar să con­ti­nuăm dru­mul în lun­gul pârâu­lui, din­colo de punc­tul unde tra­seul mar­cat se retră­gea spre lacul Vidraru și să urcăm vreo 5–600 de metri alti­tu­dine, adică vreo două cea­suri de trudă. În sacul meu de aștep­tări cu care ple­cam către lău­data vale a lui Stan ar fi încă­put tot Făgă­ra­șul.

În pri­mul ac de păr al Trans­fă­gă­ră­șa­nu­lui, acolo unde începe dru­mul către aceste chei, erau deja vreo zece mașini par­cate, semn că popu­la­ri­ta­tea tra­se­u­lui depă­șise deja ceea ce citi­sem eu pe net. Nu mi s-a părut o veste foarte bună — de obi­cei când aglo­me­ra­ția crește, pro­por­țio­nală cu ea e și lipsa de civi­li­za­ție. Nu puteam decât să mer­gem mai departe și să vedem cu ochii noș­tri cine sunt acei mati­nali dru­meți ai mun­te­lui. Pe când ne pre­gă­team de ple­care, veri­fi­când ruc­sa­cu­rile și legând bine șire­tu­rile bocan­ci­lor, o mașină de la jan­dar­me­rie s-a oprit să ne sfă­tu­iască să nu lăsăm nimic la vedere în mașină pen­tru că în zonă bân­tuie hoți. A doua zi, pe Face­book, un tânăr poves­tea că exact în ziua când am fost și noi pe vale li s-au furat cor­tu­rile insta­late și ruc­sa­cu­rile din ele, în timp ce ei făceau tra­seul văii — se pare că locul devine un para­dis al hoți­lor.

Tra­seul a înce­put bine, pârâul era foarte scă­zut ca nivel al apei, semn că nu vom avea difi­cul­tăți de a tra­versa întreg canio­nul. Apoi am înce­put să vedem noile ame­na­jări: scări meta­lice urcau por­țiu­nile mai difi­cile de pia­tră, ușu­rând extrem de mult par­cur­ge­rea tra­se­u­lui. Buș­te­nii cio­pliți în scară nu mai exis­tau, scara în cum­pănă pe care o văzu­sem în foto­gra­fii era înlo­cu­ită cu o pasa­relă meta­lică solidă, scoabe meta­lice fixate în stâncă creau scurte tra­see de via fer­rata care te aju­tau să tra­ver­sezi pere­ții drepți de dea­su­pra apei. Lău­da­bil, nu-i vorbă, dar extrem de ame­na­jat, până la limita la care nu prea mai era nici un fior de aven­tură, doar sen­ti­men­tul că tre­buie să fii atent și să folo­sești corect dotă­rile tra­se­u­lui.

Lume multă se înghe­suia de-a lun­gul văii. Care cu echi­pare cores­pun­ză­toare, care în șlapi și teniși, cu cățel și pur­cel, por­ni­seră toți să tra­ver­seze che­ile văii lui Stan, aduși de zvo­nul cum că ar fi foarte fru­mos. La fie­care scară meta­lică pe care se urca, fie­care grup de câteva per­soane se oprea să se pozeze artis­tic, blo­când pen­tru câteva minute cir­cu­la­ția pe tra­seu și silindu-i pe cei­lalți să aștepte. Aveai sen­ti­men­tul că te afli în cen­trul vechi al Bucu­rești­u­lui, într-o sâm­bătă seara foarte aglo­me­rată, nici­de­cum pe munte. Ori mie — nu știu altora — pe lângă pei­saje, aer curat, efor­tul sănă­tos și satis­fac­ția reu­și­tei, îmi place să merg pe munte și pen­tru că scap de înghe­su­iala urbană a mul­ți­mii care foj­găie pre­cum gân­da­cii. Știu, fie­care are drep­tul să meargă unde vrea, să cir­cule și așa mai departe, dar — dra­gii mei — sun­teți prea mulți pe o supra­față prea mică! Măcar la munte aș vrea să scap de den­si­ta­tea asta nebună.

De aia am niște reti­cențe teri­bile când vine vorba de Bucegi, de pildă. Mun­tele ăsta — alt­min­teri foarte fru­mos — a ajuns un soi de bule­vard și pro­ba­bil că acum e și mai și, după ce s-a asfal­tat până sus. Când te uiți unde a mers lumea pe munte există trei des­ti­na­ții care însu­mează 90% din toate dru­me­ți­ile unei săp­tămâni: Bucegi, Ciu­caș și Pia­tra Cra­i­u­lui. Oameni buni, există și alți munți foarte fru­moși, nu-i musai să ne înghe­suim doar pe câțiva din­tre ei!

La capă­tul tra­se­u­lui pe Valea lui Stan ne-am regă­sit încă dor­nici de mers, așa că am aban­do­nat poteca mar­cată care se abă­tea către dreapta și am por­nit îna­inte, în lun­gul firu­lui apei. Che­ile se îndul­cesc în amonte, dar ver­san­ții late­rali rămân abrupți, chiar dacă împă­du­riți. Cum nu e nici o potecă, să mergi pe mar­gi­nea apei e des­tul de greu, pen­tru că tre­buie să tra­ver­sezi con­ti­nuu pâl­curi de molid tânăr pline de cren­gile uscate din par­tea de jos, să sari peste arbo­rii căzuți, să urci și cobori panta aspră. Prin­tre pie­trele albiei e mai sim­plu întru­câ­tva, deși sunt foarte lune­coase și insta­bile, forțându-te la exer­ci­ții de echi­li­bris­tică și sal­turi ris­cante de pe un bolo­van pe altul. Dacă apa n-ar fi fost atât de mică pro­ba­bil am fi făcut iute cale întoarsă, învinși de inac­ce­si­bi­li­ta­tea zonei.

Așa însă, ne-am insi­nuat cu mult efort și cu viteza mel­cu­lui pe firul apei, spe­rând ca după fie­care cot să dăm de vreo potecă sau de o lăr­gire a văii care să ne ușu­reze dru­mul. Pe OSM se vedea un drum fores­tier în stânga noas­tră, undeva pe coasta ver­san­tu­lui și, după mai multe ezi­tări, ne-am hotă­rât să urcăm piep­tiș către el. A fost un fel de mers în patru labe pe o pantă infer­nală, prin­tre arbori căzuți, ier­buri îna­lte și rugi de mur — o sută de metri alti­tu­dine câști­gați în o sută de metri par­curși. Când am dat de drum ni s-a părut o bine­cu­vân­tare și deci­zia de a-l urma către lac, pen­tru a încheia tura n-a fost greu de luat. Mun­ții Frun­ții n-aveau să fie mai pri­mi­tori de atât.

Plim­ba­rea de voie pe drum ne-a pur­tat apoi printr-o poiană foarte largă, la fun­dul Văii lui Stan, de unde am putut vedea îna­poi vâr­ful Mun­ți­șor, cel pe care îl vro­iam cuce­rit. Mai era foarte mult de urcat în con­di­ții de pantă abruptă și fără potecă, pro­ba­bil ore întregi de chin ca să răz­ba­tem până sus, pe un pisc aco­pe­rit de pădure de pe care nu am fi văzut nimic în jur. Deci­zia de a renunța se vădea a fi fost cea corectă.

Nu ne-a părut rău de tra­seul ales. Prima parte a fost spec­ta­cu­loasă ca pei­saj, a doua ca efort, pre­să­rată cu mici invo­lun­tare cas­ca­do­rii amu­zante, cum ar fi căzu­tul cu fun­dul în apa pârâu­lui. Ne-am amu­zat, am înju­rat, ne-am udat, ne-am uscat și până la urmă am ieșit la liman dintr-o tură care n-a semă­nat cu nici o alta.

Foto­gra­fii și tra­seu (apro­xi­ma­tiv)


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Dacă ai ceva de spus...

Meniu