Împarte cu prietenii










Submit

Minte-mă ca să te mint și eu

Demult, acum mai bine de trei­zeci de ani, era la modă strân­sul recol­te­lor cu sol­da­ții și stu­den­ții. Am avut ghi­nio­nul și noro­cul să tră­iesc acele tim­puri — ghi­nion pen­tru că pe atunci îmi părea că e un mare chin, noroc pen­tru că azi știu mai multe des­pre lumea reală decât ori­care oră­șean lip­sit de ast­fel de expe­riențe. Se spune că ceea ce nu te omoară te întă­rește și cred că — într-o anu­mită măsură și până la o limită rezo­na­bilă — e foarte ade­vă­rat.

La vre­mea când mă tri­mi­se­seră țara și par­ti­dul să fac sta­giul mili­tar obi­ce­iul de a scoate sol­da­ții pe ogoare era deja sta­rea de nor­ma­li­tate. Așa se face că am ajuns împre­ună cu cama­ra­zii mei, vii­to­rii colegi de facul­tate, să cule­gem stru­guri pe undeva pe lângă Lip­nița, în Dobro­gea. Cât vedeai cu ochii în jur era vie — nici­o­dată n-am mai avut sen­ti­men­tul acela de pier­dere a repe­re­lor într-o lume a rân­du­ri­lor infi­nite, aproape per­fect ali­ni­ate, care păreau să se întindă până la mar­gi­nile pămân­tu­lui. Treaba noas­tră era pe cât de sim­plă, pe atât de impor­tantă: tre­buia să tre­cem de trei ori prin vie, de fie­care dată cu o altă misiune.

Prima tre­cere era menită să strângă stru­gu­rii pen­tru export — se zvo­nea că lădi­țele pe care le umpleam ar fi mers apoi în Sue­dia, dar nimeni nu putea să con­firme că era așa ori ba. Ale­geam doar stru­gu­rii per­fecți, fără nici o pată pe boabe, galben-aurii de copți și-i așe­zam în lădițe după sis­te­mul oglindă, adică ascun­deam codița sub boabe pen­tru o pre­zen­tare impe­ca­bilă. După ce sfâr­șeam cu etapa asta, tre­ceam la faza a doua: con­sum Bucu­rești. Ale­geam stru­gu­rii care nu erau foarte afec­tați, dar aveau diverse defecte rela­tiv mici: câteva boabe pătate de mană, ciorchi­nii mai puțin copți. Lădi­țele ar fi tre­buit să ajungă în apro­za­rele capi­ta­lei și unii din­tre noi — prin­tre care și eu — ne ima­gi­nam cum vor arăta stru­gu­rii ăștia în raf­tu­rile maga­zi­ne­lor. La sfâr­șit tre­ceam încă o dată și strân­geam tot ce rămă­sese, ori­cât de urâți ar fi fost stru­gu­rii, ori­cât de stri­cați — totul mer­gea la vini­fi­ca­ție. Nici nu mai puneam în lădițe, strân­geam cu găle­țile pe care apoi le răs­tur­nam într-o remorcă trasă la mar­gi­nea rân­du­ri­lor de vie, în care doi colegi căl­cau cu cizmele de cau­ciuc ca să zdro­bească boa­bele și să încapă cât mai multă recoltă. Ima­gi­nea fecioa­re­lor care stri­vesc stru­gu­rii în ciu­bere de lemn, căl­când des­culțe și sen­zu­ale, mă face întot­dea­una să zâm­besc — rea­li­ta­tea e cu mult mai pro­zaică.

Nimeni nu purta grija recol­tei strânse în remorca pen­tru cramă, era de ajuns să nu se reverse peste mar­gi­nile obloa­ne­lor, mai cu seamă că dru­mul prin vie era des­tul de plin de hâr­toape. Lădi­țele pen­tru con­su­mul bucu­reș­te­ni­lor erau inspec­tate de un nene cu halat și bască, a cărui grijă era să nu ajungă prin­tre stru­guri vreun ciorchine prea putre­găit, care să umple de muce­gai un trans­port întreg în cele câteva zile cât dura încăr­ca­rea și dru­mul până la depo­zi­tele de la între­prin­de­rea de stat Apro­zar. Însă lădi­țele de export erau cen­trul aten­ției: se veri­fica în fie­care lădiță cali­ta­tea stru­gu­ri­lor culeși, iar un ingi­ner de la fermă ne explica plin de impor­tanță că n-avem voie să greșim pen­tru că "se pierde con­trac­tul de export".

Mi-am amin­tit toată isto­ria asta deu­năzi, când am desfă­cut acasă un pachet de ciu­perci ple­u­ro­tus din Polo­nia. În ultima vreme cum­pă­ra­sem ase­me­nea ciu­perci, însă româ­nești și de fie­care dată am fost cam dez­a­mă­git de cali­ta­tea lor — pline de apă, cam bătrâne și cu o con­sis­tență fibroasă — așa că le-am oco­lit o vreme. M-am gân­dit însă că, fiind impor­tate din Polo­nia, adică pro­duse "pen­tru export" vor fi fiind mai bune. Acasă am desfă­cut plas­ti­cul amba­la­ju­lui și, sub un prim strat de ciu­perci ară­toase, am găsit asta:

A deve­nit o nor­ma­li­tate să ne min­țim unii pe cei­lalți în pri­vința cali­tă­ții pro­du­se­lor pe care ni le vin­dem reci­proc. E deja firesc să găsești cozi și res­turi sub stra­tul de ciu­perci ară­toase, morco­vii mai urâți sunt bine mas­cați sub unii fru­moși puși la vedere, roși­ile de la fun­dul case­ro­lei sigi­late în plas­tic sunt nițel sto­rcite. Com­pa­nia de tele­fo­nie mobilă te sună să te con­vingă să accepți niște cla­uze noi, "uitând" să men­țio­neze dez­a­van­ta­jele sau men­ționând doar în trea­căt că în felul ăsta accepți încă doi ani de con­tract cu ei. Hai­nele pe care le cum­pă­ram arată foarte bine până la pri­mele spă­lări, încăl­ță­min­tea își arată defec­tele după ce o pur­tăm de câteva ori. Nu știm nici­o­dată sigur din ce fel de carne se fac apre­cia­tele șaorme care se vând pe stradă, dar avem cu toții bănu­ie­lile noas­tre, nu-i așa?

E un soi de com­pli­ci­tate tăcută în care sun­tem toți păr­tași, aproape fie­care prac­ti­când min­ciuna la locul său de muncă, fie­care spunându-ne că avem jus­ti­fi­ca­rea noas­tră per­so­nală — tre­buie să trăim, să ne câști­găm exis­tența, să ne creș­tem copiii, deci tre­buie să accep­tăm să fim dupli­ci­tari față de seme­nii noș­tri că nu se poate alt­fel. În fond, astăzi nu se mai "pierde" nici un con­tract de export. Nimeni nu mai sanc­țio­nează lipsa cali­tă­ții. Când o con­sta­tăm din pos­tura de con­su­ma­tor docil, înju­răm nițel și mer­gem mai departe — noi am fost fra­ie­rii, noi sun­tem de vină că n-am ales bine. Când o con­sta­tăm din pos­tura de coa­u­tori, închi­dem ochii și ne facem că n-am văzut-o.

Dar ceea ce mai trist și poate mai puțin evi­dent este că trep­tat accep­tăm min­ciuna ca nor­ma­li­tate, ca prac­tică accep­ta­bilă social. Eu unul ajung să mă întreb cum se deo­se­bește din punct de vedere moral min­ciuna de a vinde scump un pro­dus cu ști­ute defecte ascunse de fal­si­ta­tea unei diplome care atestă o cali­fi­care sau un doc­to­rat. De ce prima min­ciună este accep­ta­bilă și se numește mar­ke­ting, iar cea­laltă se numește impos­tură și este pedep­sită? Mai e de mirare că nimeni nu mai face caz de pla­gi­ate și înșe­lă­to­rii când min­ciuna este prac­ti­cată la fie­care pas? Ne mai aștep­tăm ca soci­e­ta­tea să pena­li­zeze poli­ti­cie­nii care nu se țin de cuvânt când min­ciuna stă cu noi la masă în fie­care zi?


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. Marius Stavilă

    Aseara, in gara Cluj, o "doamna" de 73 de ani, imbra­cata fis­ti­chiu, le poves­tea unor cucoane (sec­tante, cred), cum cala­to­reste ea prin toata tara fara bilet de tren. Si explica rela­xata si amu­zata cu lux de ama­nunte cum ii abu­reste pe nasi si supra­nasi "ca in viata ca sa tra­iesti mai trebe sa si min­testi". Asta pana cand a ajuns cu poves­tea la un sofer de auto­car, care i-a pro­mis ca o duce pana la Man­ga­lia, gra­tis, dar la urca­rea in masina i-a spus ca a facut doar o gluma. Mama! ce indig­nare si ce bles­teme i-a tur­nat neno­ro­ci­tu­lui, ca nu i-a fost rusine sa "min­teasca" o femeie batrana..

    0
    0
  2. Mihai Marta
    Mihai Marta

    si acu' 50 de ani…

    0
    0
  3. Mari Cebanu
    Mari Cebanu

    (y)

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *