Într‑o emisiune pe care am urmărit‑o de curând Andrei Pleșu spunea că nu frecventăm îndeajuns cultura și asta are efecte negative asupra valorilor pe care le împărtășim ca națiune, căci a aprecia și a practica cinstea, corectitudinea și adevărul vin (și) din educația pe care ne‑o facem citind o carte, urmărind un film sau o piesă de teatru. Nimic mai adevărat. Nu voi cădea în exagerarea de a spune că doar așa se pot cultiva niște valori corecte, nici în aceea de a crede că unul sau mai multe acte de cultură pot face minuni, recuperând moral arii largi ale populației. Însă lucrurile mari se clădesc adesea din gesturi și fapte aparent mici.
A căuta metode să convingi populația rurală a României să citească este echivalent cu a încerca să urci Everestul în șlapi. Nu vei reuși niciodată. Cartea adoarme cititorul neantrenat. Puțini dintre ruralii români ar parcurge mai mult de câteva pagini, cu toată strădania și buna voință. Imaginea — ca formă de comunicare culturală — este mult mai percutantă, mult mai atractivă și mult mai eficace. Este, până la urmă, principala cauză a succesului televiziunii asupra presei scrise. După ce televizorul a ajuns în aproape orice casă din orice sat, nimeni nu mai citește ziarul. E mult mai lesnicios să caști gura la sticla animată. Nu‑i mai puțin adevărat că slana nu se poate împacheta în emisiunea lui Gâdea, așa că o dată cu ziarele s‑a pierdut totuși ceva, dar a la guerre comme a la guerre.
Deci, dacă vrei să duci cultura la sat, trebuie să găsești o metodă vizuală. Lucrurile devin mai simple, opțiunile sunt mai evidente: film sau teatru. Filmul e probabil mai tentant, dar în egală măsură mai dificil de făcut, necesită decoruri, editare, bugete mari. Cine să finanțeze toate astea? Piesele de teatru sunt ceva mai simplu de organizat, scenografia poate fi mai degrabă sugestivă, interacțiunea cu publicul e mai puternică și mai valoroasă. Cum ar fi dacă am avea trupe de teatru ambulant care să meargă prin țară și să joace piese de teatru pentru cei din sate?
Pe de altă parte aud voci care deplâng situația actorilor români care absolvă facultatea și apoi nu-și găsesc de lucru. Că sunt talentați, dar trebuie să joace în reclame sau să facă improvizații la petreceri private ca să supraviețuiască. Avem, deci, o inflație de actori. Și mă gândesc că și ei realizează, încă de când dau admitere la actorie, că nu toți vor ajunge să joace la Nottara sau pe scena Naționalului. Iar teatrul experimental, practicat prin marile orașe în cluburi și alte spații neconvenționale, are și el limitele sale.
Aparent avem un număr tot mai mare de actori care se străduie să aducă la un număr tot mai mare spectacole pe aceeași spectatori, își dispută același public eminamente urban și middle class, folosind pentru asta toate metodele imaginabile, de la numele sonor al unei vedete incluse în distribuție până la limbajul neortodox al interpretării sau chiar afișarea nudității pe scenă. Orice strategie de marketing pare bună, atâta timp cât o poți descrie prin sintagma exprimare artistică. Și, la drept vorbind, arta a dobândit azi atâtea valențe încât nu‑s sigur dacă nu cumva și felul în care merg pe bicicletă la serviciu în fiecare zi n‑ar putea fi categorisit ca exprimare artistică.
Însă în România profundă, la sate, există un public potențial căruia nimeni nu vrea să‑i ducă cultura. O să spuneți că țăranul nu plătește bilet pentru un spectacol de teatru. Probabil că nu, dacă te duci și pui afiș că joci Macbeth la căminul cultural din Cucuieți. Dar există forme mult mai inteligente de a prezenta un spectacol, de a alege tipul de spectacol potrivit acestui public, de a alege subiectele care să‑l intereseze și de a adăuga mesajele care merită transmise. În fond vorbim de artă, adică de creativitate. Iar modul în care se pot finanța astfel de spectacole e și el un subiect de discuție. N‑or fi existând fonduri europene care să poată susține un astfel de efort? N‑or fi existând primării care pot oferi cazare și masă unor tineri actori care vin să joace un spectacol ori poate mai multe?
Credeți că e imposibil? Hai să‑l ascultăm pe Marcel Iureș, participant la evenimentele Tășuleasa Social:
Vedeți deci că avem răspunsuri pentru întrebarea de ce să ducem teatrul la sate. Avem și unde să facem teatru, atâta timp cât ajustăm punerile în scenă la dimensiunile corecte. Avem și cu cine să‑l ducem, în speranța că există actori tineri care ar avea generozitatea și modestia de a își începe cariera într-un astfel de proiect. Rămâne de găsit un răspuns — dacă cineva își va dori asta — la întrebarea cum să facem asta. Apoi, răspunsul la ultima întrebare — când — va fi foarte ușor de găsit.
Mă întreb dacă cineva s‑a gândit vreodată la un astfel de proiect cultural. Gândiți-vă, până cu puțin timp în urmă nimeni n‑ar fi crezut că în România poți să faci un film independent fără vreo casă de filme în spate și bugete de milioane de lei. Și totuși, un blogger și niște copii…
Lasă un comentariu