Împarte cu prietenii










Submit

Cu Macbeth la Cucuieți

Într-o emi­siune pe care am urmărit-o de curând Andrei Pleșu spu­nea că nu frec­ven­tăm înde­a­juns cul­tura și asta are efecte nega­tive asu­pra valo­ri­lor pe care le împăr­tă­șim ca națiune, căci a apre­cia și a prac­tica cin­stea, corec­ti­tu­di­nea și ade­vă­rul vin (și) din edu­ca­ția pe care ne-o facem citind o carte, urmă­rind un film sau o piesă de tea­tru. Nimic mai ade­vă­rat. Nu voi cădea în exa­ge­ra­rea de a spune că doar așa se pot cul­tiva niște valori corecte, nici în aceea de a crede că unul sau mai multe acte de cul­tură pot face minuni, recu­pe­rând moral arii largi ale popu­la­ției. Însă lucru­rile mari se clă­desc ade­sea din ges­turi și fapte apa­rent mici.

A căuta metode să con­vingi popu­la­ția rurală a Româ­niei să citească este echi­va­lent cu a încerca să urci Eve­res­tul în șlapi. Nu vei reuși nici­o­dată. Car­tea adoarme citi­to­rul nean­tre­nat. Puțini din­tre rura­lii români ar par­curge mai mult de câteva pagini, cu toată stră­da­nia și buna voință. Ima­gi­nea — ca formă de comu­ni­care cul­tu­rală — este mult mai per­cu­tantă, mult mai atrac­tivă și mult mai efi­cace. Este, până la urmă, prin­ci­pala cauză a suc­ce­su­lui tele­vi­ziu­nii asu­pra pre­sei scrise. După ce tele­vi­zo­rul a ajuns în aproape orice casă din orice sat, nimeni nu mai citește zia­rul. E mult mai les­ni­cios să caști gura la sti­cla ani­mată. Nu-i mai puțin ade­vă­rat că slana nu se poate împa­cheta în emi­siu­nea lui Gâdea, așa că o dată cu zia­rele s-a pier­dut totuși ceva, dar a la guerre comme a la guerre.

Deci, dacă vrei să duci cul­tura la sat, tre­buie să găsești o metodă vizu­ală. Lucru­rile devin mai sim­ple, opțiu­nile sunt mai evi­dente: film sau tea­tru. Fil­mul e pro­ba­bil mai ten­tant, dar în egală măsură mai difi­cil de făcut, nece­sită deco­ruri, edi­tare, bugete mari. Cine să finan­țeze toate astea? Pie­sele de tea­tru sunt ceva mai sim­plu de orga­ni­zat, sce­no­gra­fia poate fi mai degrabă suges­tivă, inte­rac­țiu­nea cu publi­cul e mai puter­nică și mai valo­roasă. Cum ar fi dacă am avea trupe de tea­tru ambu­lant care să meargă prin țară și să joace piese de tea­tru pen­tru cei din sate?

Pe de altă parte aud voci care deplâng situ­a­ția acto­ri­lor români care absolvă facul­ta­tea și apoi nu-și găsesc de lucru. Că sunt talen­tați, dar tre­buie să joace în reclame sau să facă impro­vi­za­ții la petre­ceri pri­vate ca să supra­vie­țu­iască. Avem, deci, o infla­ție de actori. Și mă gân­desc că și ei rea­li­zează, încă de când dau admi­tere la acto­rie, că nu toți vor ajunge să joace la Not­tara sau pe scena Națio­na­lu­lui. Iar tea­trul expe­ri­men­tal, prac­ti­cat prin marile orașe în clu­buri și alte spa­ții necon­ven­țio­nale, are și el limi­tele sale.

Apa­rent avem un număr tot mai mare de actori care se stră­duie să aducă la un număr tot mai mare spec­ta­cole pe ace­eași spec­ta­tori, își dis­pută ace­lași public emi­na­mente urban și mid­dle class, folo­sind pen­tru asta toate meto­dele ima­gi­na­bile, de la numele sonor al unei vedete incluse în dis­tri­bu­ție până la lim­ba­jul neor­to­dox al inter­pre­tă­rii sau chiar afi­șa­rea nudi­tă­ții pe scenă. Orice stra­te­gie de mar­ke­ting pare bună, atâta timp cât o poți des­crie prin sin­tagma expri­mare artis­tică. Și, la drept vor­bind, arta a dobân­dit azi atâ­tea valențe încât nu-s sigur dacă nu cumva și felul în care merg pe bici­cletă la ser­vi­ciu în fie­care zi n-ar putea fi cate­go­ri­sit ca expri­mare artis­tică.

Însă în Româ­nia pro­fundă, la sate, există un public poten­țial căruia nimeni nu vrea să-i ducă cul­tura. O să spu­neți că țăra­nul nu plă­tește bilet pen­tru un spec­ta­col de tea­tru. Pro­ba­bil că nu, dacă te duci și pui afiș că joci Mac­beth la cămi­nul cul­tu­ral din Cucu­ieți. Dar există forme mult mai inte­li­gente de a pre­zenta un spec­ta­col, de a alege tipul de spec­ta­col potri­vit aces­tui public, de a alege subiec­tele care să-l inte­re­seze și de a adă­uga mesa­jele care merită trans­mise. În fond vor­bim de artă, adică de cre­a­ti­vi­tate. Iar modul în care se pot finanța ast­fel de spec­ta­cole e și el un subiect de dis­cu­ție. N-or fi exis­tând fon­duri euro­pene care să poată sus­ține un ast­fel de efort? N-or fi exis­tând pri­mă­rii care pot oferi cazare și masă unor tineri actori care vin să joace un spec­ta­col ori poate mai multe?

Cre­deți că e impo­si­bil? Hai să-l ascul­tăm pe Mar­cel Iureș, par­ti­ci­pant la eve­ni­men­tele Tășu­leasa Social:

Vedeți deci că avem răs­pun­suri pen­tru între­ba­rea de ce să ducem tea­trul la sate. Avem și unde să facem tea­tru, atâta timp cât ajus­tăm pune­rile în scenă la dimen­siu­nile corecte. Avem și cu cine să-l ducem, în spe­ranța că există actori tineri care ar avea gene­ro­zi­ta­tea și modes­tia de a își începe cariera într-un ast­fel de pro­iect. Rămâne de găsit un răs­puns — dacă cineva își va dori asta — la între­ba­rea cum să facem asta. Apoi, răs­pun­sul la ultima între­bare — când — va fi foarte ușor de găsit.

Mă întreb dacă cineva s-a gân­dit vreo­dată la un ast­fel de pro­iect cul­tu­ral. Gândiți-vă, până cu puțin timp în urmă nimeni n-ar fi cre­zut că în Româ­nia poți să faci un film inde­pen­dent fără vreo casă de filme în spate și bugete de mili­oane de lei. Și totuși, un blo­gger și niște copii…


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *