Împarte cu prietenii










Submit

Cei șapte ani de acasă

Când vine vorba des­pre cei șapte ani de acasă, bine­cu­nos­cuta sin­tagmă care încap­su­lează aștep­tă­rile soci­e­tă­ții ca fie­care indi­vid să pri­mească o minimă edu­ca­ție soci­ală încă din pri­mii ani ai vie­ții, nici un părinte nu soco­tește că este repe­tent la acest capi­tol. Dim­po­trivă toți sunt gata să jure că ei și-au învă­țat urma­șii care sunt regu­lile bunei pur­tări în soci­e­tate și, dacă există vreo situ­a­ție în care copi­lul lor s-a dove­dit prost cres­cut, ea este cu sigu­ranță rodul unor cir­cum­stanțe spe­ci­ale. Alt­ci­neva l-a pro­vo­cat, alt­ci­neva s-a pur­tat urât și atunci — firește! — și el a fost îndrep­tă­țit să se poarte la fel sau n-a avut înco­tro, n-a avut altă solu­ție posi­bilă.

Pri­vind lucru­rile din per­spec­tiva cea­laltă, a copi­i­lor altora, majo­ri­ta­tea părin­ți­lor sunt de acord că există o lipsă acută de bună creș­tere în soci­e­ta­tea de azi. Nu mai există res­pect, nu mai există o minimă poli­tețe, toate fiind înlo­cu­ite cu un feroce ego­ism și-o totală indi­fe­rență față de semeni. În această atmosferă ires­pi­ra­bilă social nu-ți rămâne decât legea tali­o­nu­lui: ochi pen­tru ochi, dinte pen­tru dinte. Căci numai reci­proca tor­tu­rare poate fi un răs­puns potri­vit în jun­gla urbană a Româ­niei de azi. Alt­min­teri ești luat de prost. Alt­min­teri ești un fra­ier.

Se pune însă logica între­bare în ce măsură un indi­vid care judecă în ter­me­nii unei per­ma­nente revanșe și ai unei jus­ti­fi­cate agre­si­vi­tăți com­por­ta­men­tale mai e capa­bil să-și învețe copi­lul bunele maniere. În ce măsură mai e dis­pus să inves­tească tim­pul și răb­da­rea de a-l deprinde niște com­por­ta­mente pe care el însuși nu le mai prac­tică, în a căror prac­ti­ca­bi­li­tate și vala­bi­li­tate nici el nu mai crede. Și dacă nu cumva cei șapte ani de acasă au deve­nit mai degrabă un mit pe care îl trans­mi­tem din gene­ra­ție în gene­ra­ție ca pe o poveste bună de ador­mit copiii.

Într-o seară mă aflam la ușa blo­cu­lui unde locu­iesc. Am des­chis ușa de la intrare și am obser­vat că se apro­pie și o doamnă ceva mai vâr­st­nică împre­ună cu o fetiță mică, de vreo 3 ani. Am ținut ușa des­chisă, așteptându-le să ajungă și ele, deși fetița nu prea părea foarte încân­tată să se întoarcă în casă și încerca să zăbo­vească cât mai mult. Bunica o zorea: hai că ne așteaptă domnu' să intrăm. Cu niște ochi mari și albaș­tri puș­toaica mă cer­ceta, curi­oasă cine este domnu' din cauza căruia tre­buie ea să intre în bloc. Când au pășit în sfâr­șit în holul blo­cu­lui, bunica i-a spus fetiței: spune-i dom­nu­lui "mul­țu­mesc" pen­tru că ne-a aju­tat cu ușa. Tăcere. Bunica a insis­tat. Apoi încă o dată și încă o dată, până când fetița a spus cu o voce cris­ta­lină mul­țu­mesc.

Am asis­tat de nenu­mă­rate ori la eșe­cul aces­tei ele­men­tare lec­ții de bună cuvi­ință, când părin­tele renunță ime­diat la edu­ca­ție și îi ser­vește inter­lo­c­u­to­ru­lui o scuză comodă: așa e el sau nu e prea vor­bă­reț sau e ruși­nos. Cei șapte ani de acasă nu înseamnă să încerci să educi, ci să educi. Așa cum atunci când vrem să ne învă­țăm copiii să vor­bească și repe­tăm într-una cuvinte până când le ros­tesc și ei corect, la fel buna cuvi­ință se învață repe­tând într-una regu­lile ei. Și nere­nun­țând până când copi­lul o prac­tică flu­ent.

M-am lăsat în jos ca să ajung mai aproape de ea și i-am spus fetiței: cu mare plă­cere și am să mai ajut și altă­dată o fetiță atât de dră­guță și poli­ti­coasă. Mi-a zâm­bit larg, cum numai copiii o pot face și a ple­cat veselă spre eta­jul de dea­su­pra, veghe­ată de zâm­be­tul mul­țu­mit al buni­cii ei.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. ciprian

    Ames­teci putin lucru­rile. In pri­mul rand gre­sesti când spui, cu mare sigu­ranta, ca „…nici un pă­rinte nu so­co­tește că este re­pe­tent la acest ca­pi­tol…”. De unde stii? Eu unul sunt sigur ca am facut gre­seli. Si sunt multi…multi…ca mine. Inte­leg ca exa­ge­rezi con­sti­ent pen­tru a face o demon­stra­tie con­vin­ga­toare…
    Pe de alta parte, intam­pla­rea cu bunica + fetita, nu e cel mai bun exem­plu des­pre cum se face edu­ca­tie. Bunica nu a reu­sit de fapt nimic. Fetita nu dorea sa intre in casa si nu a facut decat sa repete ca un papa­gal ceea ce bunica i-a impus, fara a inte­lege moti­vul pen­tru care tre­buie sa mul­tu­measca. Tu ai fost acela care ai facut-o, pro­ba­bil, sa ia o mica lec­tie de edu­ca­tie…

    0
    0
    • Sorin Sfirlogea

      Cu un copil de 3 ani nu cred că poți face prea multă "filo­zo­fie". Poți însă să-i cre­ezi niște reflexe sănă­toase. Mul­țu­mesc este din cate­go­ria asta și poate fi prac­ti­cat chiar și atunci când nu are o moti­va­ție foarte rațio­nală. De pildă eu îți mul­țu­mesc pen­tru mus­tra­rea că "ames­tec lucru­rile", chiar dacă ți-ai dat sin­gur seama — patru pro­po­zi­ții mai târ­ziu — că e o exa­ge­rare con­ști­entă. 🙂

      0
      0
      • ciprian

        Nu mi-am dat seama. Era un soi de intre­bare, desi am mar­cat nedu­me­ri­rea mea prin trei puncte la finele fra­zei si nu printr-un semn de intre­bare ferm si nee­chi­voc.

        0
        0
  2. Memes

    In ziua de astazi lumea nu mai pune pret pe cei 7 ani de acasa. Copiii sunt inva­tati sa fie reci, sa se bage in seama, sa se afirme cu orice pret, pen­tru a avea suc­ces. Din pacate asta este lec­tia care ne-o da soci­e­ta­tea. Res­pect pen­tru parin­tii care isi educa copiii cu simt si res­pon­sa­bi­li­tate. Un copil bine edu­cat il vezi de la pri­mele ges­turi.

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *