Ca orice pungă plină cu rahat, Sorin Oprescu mânjește pe toți cei care au fost vreodată în relații de prea strânsă prietenie cu el, acum când gaborii l‑au prins cu plicul de bani. Deocamdată mai sunt unii care cred că totul e o făcătură și că dom’ doctor o să scape, dar ce nu iau ei în considerare e fenomenul de avalanșă care se declanșează într‑o rețea de-asta de funcționari hoți (scuzați pleonasmul!): după ce cad unul se toarnă unii pe alții până intră toți în hârdăul cu zoaie.
Oprescu e un șmecheraș, asta a fost dintotdeauna, numai că se găsesc destui care n‑au elementara obișnuință de a‑și utiliza creierul când fac evaluarea conducătorilor. Așa se face că bucureșteanul sadea, despre care statistica ne spune că nu e foarte mintos, a fost capabil să voteze de două ori un asemenea exemplar de bandit în fruntea urbei. La fel cum a fost capabil să voteze o nulitate incultă precum Piedone. Și să nu vă mirați dacă în curând o să‑l vedeți pe Piedone primar de capitală. Corespunde perfect portretului de candidat perfect: știe să facă circ.
O tăntiță mai modestă, dar de bună seamă bucureșteancă, îi explica unui prieten că este foarte uimită de ce s‑a întâmplat cu dom’ doctor Oprescu. “De ce doamnă?” întreabă amicul meu. “Eu îl știu de om cumsecade, mi‑a zis sor’mea care a lucrat soră la Universitar” a venit răspunsul clarificator. Foarte mulți dintre concetățenii noștri nu-și utilizează propriul raționament în astfel de judecăți, ci emoțiile (“e bărbat bine!” sau “e om deștept, dom’le, e doctor!”) sau validările sociale transmise “din gură în gură” (“mi‑a zis mie un cumătru de‑a unui văr de-al meu”). Femeia de care vă zic nu și‑a pus nici o clipă problema să valideze prin propriile ei criterii cât de cumsecade e domnu’ Oprescu, nici să lămurească ce înseamnă “a fi cumsecade”, dacă include — de pildă — onestitatea.
În zilele care urmează o să‑i vedem expuși pe toți cei care l‑au ridicat în slăvi pe Oprescu, o să asistăm la mânjirea lor cu rahatul marca Oprescu și o să savurăm zbaterile lor de a evita căderea în vidanjă. Câteva exemple care s‑au produs deja:
Acum trei ani o mâncătoare de rahat îi făcea domnului primar o odă în Jurnalul Național, cu prilejul împlinirii vârstei de 61 de ani.
Sorin Oprescu este omul care, cand îl suni şi îi spui că ai o problemă, răspunde «Unde să vin?». […] E omul care încă mai ştie să asculte, în ciuda programului infernal pe care îl are.[…] Este genul de primar care-şi începe audienţele la 11,00 şi le termină seara, târziu.[…] Este bunicul care-şi veghează nepoţii de departe, cu încredere în calităţile de părinte ale fiului său. […] Sorin Oprescu, la 61 de ani, poate fi considerat un om împlinit. Dar eu ştiu că încă nu este. Mai are multe de făcut: o sală polivalentă, drumuri mai bune, şcoli mai curate, să‑i ajute pe oamenii aflaţi în nevoie, să adune câinii de pe străzi, să construiască un spital universitar, după modelul vienez AKH.
Și toate astea sunt probabil adevărate. Căci Oprescu are în recuzita sa de șmecheraș cu priză la public toate aceste roluri, al celui care e aproape de oameni, care îi ascultă pe cei aflați în nevoie, al celui care le știe pe toate, care promite minuni, care imaginează proiecte îndrăznețe.
Dar când e departe de ochii celor mulți, dom’ doctor Oprescu știe că nu e încă un om împlinit. Mai sunt atâtea proiecte de început, atâtea oportunități de a lua șpagă. Atâtea ocazii ca cineva să îi strecoare un plic cu bani în buzunarul halatului de primar. Nu mare lucru, o atenție, ceva… măcar câteva zeci de mii de euro.
Lasă un comentariu