Nu mă bucur de moartea nimănui. Nu cred că moartea în sine poate fi o soluție, nici măcar pentru cei mai răi dintre noi. Dimpotrivă, a trăi să vezi cum răul pe care l‑ai făcut este îndreptat e în egală măsură o pedeapsă pentru maleficii irecuperabili sau o folositoare lecție pentru cei care au greșit accidental. Moartea, ca pedeapsă aplicată de societate sau de destin, nu lasă în urma ei nici un fel de concluzie. Pur și simplu suprimă ceva, fără să discearnă binele de rău.
Moartea lui Vadim Tudor nu e un motiv de bucurie pentru că ne lasă încurcați, nelămuriți în privința semnificației gesturilor sale, a felului său de a face politică, a valorilor pe care le‑a îmbrățișat. Și asta este vizibil în comentariile publice ale articolelor care apar acum, îndată ce a dispărut din lumea fizică. Unii răsuflă ușurați — mai puțin venin se va revărsa asupra lumii după ce acest nebun a pierit. Alții deplâng pierderea poetului, iar alții cred că am rămas fără un mare naționalist. Cine are dreptate? Doar unii? Toți?
Întrebarea este însă: contează ce am pierdut prin moartea lui Vadim Tudor sau ceea ce ne‑a lăsat moștenire prin existența sa? Nebun, calomniator, enciclopedic și bombastic — ăsta a fost omul politic și de îndată ce s‑a dus o să auzim mai puține citate și aforisme celebre, dar și mai puține minciuni și înjurături. Nu știu nici o construcție politică sau de altă natură care să‑i aparțină, pe care să ne‑o lase moștenire — tot ce a clădit a fost menit să servească drept tribună și fortăreață pentru insultele și invectivele care s‑a revărsat din mintea și gura lui: PRM, România Mare, Tricolorul. Ascuns în spatele unei așa zise iubiri de nație, Vadim Tudor și‑a expectorat toate frustrările, spaimele și răutățile peste noi toți. Unii au fost fericiți să‑i deguste voma.
Și îi vedem azi, plângându‑l. Le‑a pierit tribunul, cel care dădea glas propriilor lor complexe de inferioritate. Naționaliștii sunt cei mai vocali, căci ei și-au găsit în el ecoul. Nici unii dintre ei nu înțeleg că drumul pe care merg, cu icoana unora precum Vadim Tudor în frunte, nu duce nicăieri. Paradoxal sau nu, tot ei sunt cei mai vehemenți împotriva fundamentalismului islamic fără să realizeze că, în esență, gândesc la fel și unii și alții: cei străini de țară sau de credință sunt răul care trebuie exterminat. Unii vor să‑i alunge sau să‑i elimine pe creștini, pentru că nu cred în același Dumnezeu ca ei. Ceilalți vor să‑i suprime pe evrei, unguri, homosexuali sau musulmani pentru că nu sunt precum ei.
Se spune că infernul lui Hades, ținutul întunecat al morții, este înconjurat de șase ape: râul tristeții, râul plângerii, râul de foc, râul uitării, râul memoriei și râul urii. În drumul nostru din infern spre renașterea ca popor civilizat va trebui să le trecem înot pe toate, însă Styxul — apa urii — e cel mai greu de trecut. Moartea lui Vadim e o undă care ne împinge către malul lui, dar sunt încă mulți aceia care vor să rămână în apele urii. Poate pentru că ieșind pe mal vom vedea cu toții cât de goi și urâți sunt.
Dumnezeu să‑l ierte pe Vadim Tudor. Eu nu pot, n‑am atâta putere.
13:09
…in comparație cu toate anomaliile ce ne marchează existenta, CVT a scris si 32 de cărți… Cred ca acest aspect ți‑a scapăt…si-ai analizat doar “voma” , care miroase rău… chiar si când iti exprimi părerea in raport cu semenii tai…mai mult sau mai puțin naționaliști, Apropo : nebun, enciclopedic, .., naționalist a fost si Eminescu . Pe el il poți ierta ?
14:09
Nu mi-au scăpat, dar le consider lipsite de valoare. Literar individul a fost echivalent lui Adrian Păunescu: cantitate mare, calitate mică. Iar în privința “operelor” scrise în vremea comunismului cred că îi fac o favoare nemenționându-le.
Și te mai rog să nu‑l amestecăm pe Eminescu în discuția asta. Nu suportă comparație nici în privința vremurilor în care au trăit unul și altul, nici în privința atitudinii morale și cu atât mai puțin în privința valorii culturale. Sunt diferențe enorme.
Cred că sunt mulți cei care au nemulțumiri față de ceea ce trăim de 25 de ani încoace. A dezvolta genul ăsta de intransigență extremă, amestecată cu rasism și xenofobie, care rezolvă totul prin violență și crime pe stadioane, nu e o soluție. Singurele soluții durabile pe care le știu au venit prin înțelepciune, nu prin forță și insultă.