Me­sa­jul lui Iohan­nis din par­la­ment, des­pre frec­ven­tele schim­bări le­gi­sla­tive pe care cu to­ții le con­sta­tăm, este co­rect și util. Tre­buie vor­bit des­pre asta, tre­buie adusă ches­tiu­nea în dez­ba­tere pu­blică. Și chiar dacă unii vor spune că e tot o de­cla­ra­ție, adică doar vorbe, tre­buie să re­cu­noaș­tem că de un­deva tre­buie în­ce­put. O de­cla­ra­ție este pu­țin, dar orice drum lung în­cepe cu pri­mul pas. Eu am însă pros­tul obi­cei de a în­cerca să ima­gi­nez care sunt pa­șii ur­mă­tori, dru­mul care ne-ar pu­tea rea­duce nor­ma­li­ta­tea. Și nu văd îna­inte de­cât ceață.

Avem un nu­măr im­pre­sio­nant și inac­cep­ta­bil de legi, le­gi­șoare, norme de apli­care și or­do­nanțe ale gu­ver­nu­lui, căci le­gi­sla­ția Ro­mâ­niei n‑a fost nici­când iz­vorâtă dintr‑o ana­liză pre­a­la­bilă care să cla­ri­fice o stra­te­gie sau o vi­ziune ge­ne­rală. Cu alte cu­vinte, în loc să ne fi în­tre­bat în­tâi CE fel de li­ber­tăți, drep­turi și obli­ga­ții vrem să existe într-un do­me­niu so­cial sau eco­no­mic și cum să sti­mu­lăm un anume sec­tor, aproape în­tot­dea­una am con­sta­tat exis­tența unor stări de fapt — de obi­cei ne­con­ve­na­bile — și ne-am pus pro­blema CUM să res­tric­țio­năm li­ber­tă­țile exis­tente, să con­tro­lăm ac­ti­vi­ta­tea ce­tă­țe­ni­lor și a per­soa­ne­lor ju­ri­dice și să pe­dep­sim aba­te­rile de la pre­ve­de­rile le­gale. Ca de obi­cei am pus me­reu că­ruța îna­in­tea cailor.

Dar ex­pli­ca­ția pen­tru această stare de fapt nu e lipsa de struc­tură a sta­tu­lui ro­mân. Nu in­sti­tu­ți­ile sunt cele care ne lip­sesc pen­tru a ne ar­ti­cula le­gi­sla­tiv. Te­o­re­tic tot ce am avea ne­voie există — par­la­ment, gu­vern, curte con­sti­tu­țio­nală, aso­ci­a­ții pro­fe­sio­nale ju­ri­dice, ONG-uri. Mai pu­țin oa­me­nii ne­ce­sari pen­tru a crea con­ți­nu­tul le­gi­lor. Căci pro­blema re­ală — după pă­re­rea mea — este nive­lul foarte scă­zut de com­pe­tență pe care îl au par­la­men­ta­rii ro­mâni. La nive­lul aces­tui corp po­li­tic nu există edu­ca­ția ju­ri­dică ne­ce­sară pen­tru a per­cepe fon­dul pro­ble­me­lor cu care au de a face în ac­ti­vi­ta­tea par­la­men­tară. Și nu mă re­fer aici la edu­ca­ția for­mală, adică ab­sol­vi­rea unei forme de în­vă­țământ ju­ri­dic, ci la edu­ca­ția ge­ne­rală — po­li­tică, so­ci­ală și eco­no­mică — pe care orice par­la­men­tar ar tre­bui s‑o aibă. Nu poți vota legi dacă n‑ai o mi­nimă în­țe­le­gere a ca­dru­lui le­gi­sla­tiv ge­ne­ral al Ro­mâ­niei. Nu poți re­a­liza con­tra­dic­ți­ile și ero­rile lo­gice dacă nu pri­cepi con­tex­tul ge­ne­ral. Nu poți se­siza ne­ce­si­tă­țile le­gi­sla­tive atunci când me­ca­nis­mele ju­ri­dice care gu­ver­nează func­țio­na­rea sta­tu­lui și so­ci­e­tă­ții îți sunt ne­cu­nos­cute. Iar te­o­ria aia cu co­le­gii ju­riști care pre­gă­tesc in­for­mări e un mare ra­hat. Este inac­cep­ta­bil să vo­tezi ca o oaie ceea ce ți‑a spus par­ti­dul, fără să știi ce con­se­cințe au mă­su­rile pe care le sus­ții sau că­rora te opui.

Într-un ast­fel de con­text în care par­la­men­ta­rii sunt în co­vâr­și­toa­rea lor ma­jo­ri­tate anal­fa­beți ju­ri­dic, chiar dacă de la ei se aș­teaptă le­gi­fe­ra­rea, le­gile din Ro­mâ­nia au fost ge­ne­rate prin forța câ­torva grupuri:

Uniu­nea Eu­ro­peană. Că am vrut sau nu, că ne‑a plă­cut sau nu, Eu­ropa prin in­sti­tu­ți­ile ei ne‑a obli­gat să adop­tăm anu­mite texte le­gi­sla­tive pen­tru a ne ali­nia ce­lor­lalte state. Nu sunt foarte multe legi pro­ve­nite din această categorie.

So­ci­e­ta­tea ci­vilă. Ra­re­ori niște gru­puri pro­fe­sio­nale sau so­ci­ale au re­u­șit să de­ter­mine adop­ta­rea unor legi. Cu toate as­tea, atunci când a exis­tat o mo­bi­li­zare con­sis­tentă și per­se­ve­rentă, mi­nuni s‑au mai în­tâm­plat. Nu­mă­rul lor e to­tuși mic pen­tru că so­ci­e­ta­tea ci­vilă n‑a în­vă­țat ni­mic din pu­ți­nele sale re­u­șite și con­ti­nuă să ma­ni­feste o pa­si­vi­tate ve­cină cu letargia.

Gru­pu­rile de in­te­rese. De aici in­trăm pe te­re­nul ma­ri­lor ju­că­tori ai le­gi­sla­ției. Pe lângă scu­ti­rile tem­po­rare de taxe și mă­su­rile ad­mi­nis­tra­tive lu­ate cu de­di­ca­ție pen­tru cli­en­tela po­li­tică a par­ti­du­lui aflat la pu­tere, par­la­men­tul a for­mu­lat și apro­bat legi care în mod vă­dit au fa­vo­ri­zat anu­mite gru­puri de in­te­rese. Al­te­ori n‑au le­gi­fe­rat, ci dim­po­trivă au lă­sat să domnească o con­fu­zie foarte pro­fi­ta­bilă pen­tru di­ver­sele găști de “bă­ieți deș­tepți”, toți mem­bri sau spon­sori im­por­tanți ai par­ti­de­lor. E greu de spus cât de multe ast­fel de legi s‑au dat, dar cred că o sta­tis­tică one­stă ne-ar arăta că pro­cen­ta­jul e peste 20%.

Gu­ver­nul. Cea mai im­por­tantă sursă de legi, or­do­nanțe și norme a constituit‑o gu­ver­na­rea în sine. Mai în­tot­dea­una com­puse din in­di­vizi in­com­pe­tenți și lip­siți de o vi­ziune stra­te­gică, cu pro­grame de gu­ver­nare de ge­nul “să fa­cem să fie bine ca să nu fie rău”, gu­ver­nele Ro­mâ­niei s‑au iz­bit zil­nic de tot fe­lul de pro­bleme și in­con­ve­niente prac­tice pe care ni­meni nu le an­ti­ci­pase. In­com­pe­tența are dez­a­van­ta­jul de a fi me­reu sur­prinsă, lu­ată pe ne­aș­tep­tate, dar în ace­lași timp ferm con­vinsă că pro­blema nu e la ea, ci la “me­diul eco­no­mic di­na­mic” în care ope­rează. Din această con­ti­nuă sur­priză a gu­ver­nă­rii co­ti­diene au re­zul­tat o pu­z­de­rie de acte nor­ma­tive con­tra­dic­to­rii și re­dun­dante, cre­ând un hă­țiș greu de în­țe­les pen­tru ci­neva care vrea să res­pecte le­gi­sla­ția. Încă un mo­tiv dat ce­tă­țea­nu­lui de a că­uta că­ile de oco­lire a re­gu­lii, încă un ar­gu­ment pen­tru a‑l in­vita să ape­leze la mită și furt.

Spu­neam mai de­mult că orice can­di­dat pen­tru par­la­ment ar tre­bui să treacă printr-un exa­men care să con­firme că are mi­ni­mele cu­noș­tințe des­pre ac­ti­vi­ta­tea pe care o va presta. Că în­țe­lege ce e aia un stat de drept, că știe ce con­ține con­sti­tu­ția ță­rii și că are ha­bar des­pre drep­tu­rile omu­lui. N‑ar fi com­pli­cat să se facă această se­lec­ție și nici să se ima­gi­neze teste care să fie im­po­si­bil de fen­tat. Doar că — pa­ra­do­xal — cei care ar tre­bui să-și in­sti­tuie ast­fel de ba­reme sunt exact cei care nu le-ar pu­tea trece. Slabe spe­ranțe să se în­tâm­ple prea curând.

În ab­sența unei vi­ziuni po­li­tice sta­bile și du­ra­bile, care să de­fi­nească o in­ten­ție de dezvol­tare pe ur­mă­to­rii 10–20 de ani și să fie sus­ți­nută de toate par­ti­dele im­por­tante și fără un par­la­ment com­pe­tent în ma­te­rie de le­gi­fe­rare, e foarte com­pli­cat să faci or­dine prin­tre le­gile ro­mâ­nești. Care să rămână și care să fie abro­gate? Care să le re­dis­cu­tăm? Răs­pun­sul este de fi­e­care dată: de­pinde. De­pinde ce vrem să fa­cem în vi­i­tor. Ori la această în­tre­bare nu există nici un răs­puns co­e­rent. Sau mai bine zis există 20 de mi­li­oane de răs­pun­suri diferite.

Va re­uși Iohan­nis să treacă de faza de­cla­ra­ți­i­lor de bune in­ten­ții? Va găsi ca­lea de a porni un pro­iect po­li­tic atât de mare?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.