Împarte cu prietenii










Submit

De ce avem nevoie de doctorate

În Româ­nia aproape nimeni nu dă doi bani pe fap­tul că un poli­ti­cian are doc­to­rat sau vreun alt titlu. Nea Ghe­or­ghe nu are nici cea mai vagă urmă de inte­res față de spe­cia­li­za­rea ști­in­ți­fică ce o are un can­di­dat, e de ajuns dacă îi înjură cu pri­ce­pere pe ăia pe care nu-i poate înghiți el, ăia des­pre care  a aflat la tele­vi­zor că dis­trug țara. Sau dacă dom' pri­mar i-a zis să-l voteze când i-a pro­mis a cin­cea oară că îi asfal­tează ulița. Sau dacă a dat și el măcar un tri­cou și-o pere­che de cizme de cau­ciuc. Desi­gur, dacă cineva îl infor­mează, rot­u­n­jește ochii a mirare și se arată impre­sio­nat de pre­su­pusa ști­ință de carte a per­so­na­ju­lui, dar deci­zia lui de a-l vota n-are nici o legă­tură cu titlu­rile ști­in­ți­fice pe care pre­ten­den­tul la foto­liul de par­la­men­tar le-ar avea sau nu.

Poli­ti­cie­nii știu foarte bine cum se "aran­jează" un titlu de doc­tor, de aceea își ima­gi­nează cu ușu­rință ce a pre­su­pus ane­xa­rea par­ti­cu­lei dr. în fața nume­lui unui alt coleg. A-și atașa această titu­la­tură poate fi cel mult sem­nul unei com­pe­ti­ții de ima­gine: adică ce, eu sunt mai prost, de ce să nu fiu și eu doc­tor? Firește, în rân­dul poli­ti­cie­ni­lor se vor găsi întot­dea­una și indi­vizi cu un nivel mai ridi­cat de prag­ma­tism care își cana­li­zează ener­gia mai mult în zona afa­ce­ri­lor pro­fi­ta­bile ce le pot face de pe urma pozi­ției lor decât pe buta­fo­ria titu­la­tu­ri­lor ști­in­ți­fice sau aca­de­mice.

Așa­dar social nu dăm nici o impor­tanță doc­to­ra­tu­lui, iar moral știm toți că se obține ade­sea prin căi ili­cite. Se naște între­ba­rea legi­timă: de ce își mai doresc per­so­na­jele poli­tice ast­fel de titluri, dacă n-au valoare nici în fața soci­e­tă­ții, nici în fața celor­lalți poli­ti­cieni? De ce țin mor­țiș să se pole­iască cu aurul fals al unei glo­rii inte­lec­tu­ale la care nici­o­dată nu vor avea acces pe căi one­ste? De ce se expun ris­cu­lui de a fi des­co­pe­riți ca ridi­coli pla­gi­a­tori, chinuindu-se apoi să se ascundă în spa­tele unor chi­chițe avo­că­țești, ca să își păs­treze titlul câști­gat prin fra­udă?

Nu știu care-i răs­pun­sul la această între­bare. Poate e pur și sim­plu un orgo­liu nemă­su­rat. Poate e sen­ti­men­tul că totul li se cuvine și, ocu­pați cum sunt cu des­ti­nele țării, li se va fi părând firesc să se facă rabat de la reguli pen­tru ei. Ori­cum ar lua doc­to­ra­tul dacă și-ar pune min­tea — vezi bine că sunt com­pe­tenți și capa­bili — de ce să nu pri­mească mai sim­plu și mai repede ceva ce le stă evi­dent la îndemână, cât timp ei au grija țării și popo­ru­lui?!?

Ori poate că e ceva mai com­pli­cat decât atât. Poate că am ajuns cumva să cre­dem că fal­sul e ceva firesc, ba chiar dezi­ra­bil. Poate că de prin școală ni se sădește în minte ideea că orice cre­a­ție este, de fapt, o com­pi­la­ție a altor lucruri spuse și gân­dite de alții, pre­cum ese­u­rile pre­su­pus ori­gi­nale de la mate­ria lite­ra­tu­rii române în care tre­buie să asam­blezi îndemâ­na­tic frag­mente de cri­tică lite­rară enun­țate de alții. Sau și mai sim­plu de atât, să copi­ezi cu mici schim­bări teza cole­gu­lui. Sau în mod mai ela­bo­rat, cum se pro­ce­dează cu pro­iec­tele în facul­tăți unde pro­fe­so­rul — pen­tru șpaga potri­vită — îți dă să copi­ezi un pro­iect mai vechi pe care ulte­rior i-l vei pre­zenta tot lui pen­tru eva­lu­are.

Și poate că această cul­tură a fal­su­lui începe și mai devreme, în forme și mai sub­tile, așa cum con­stată Kari­oka în poves­tea asta. Poate că, chiar și în numele unor bune inten­ții, stre­cu­răm în min­tea copi­i­lor noș­tri că e mai puțin impor­tant dacă rezul­ta­tele lor se clă­desc pe auten­ti­ci­tate și efort pro­priu, că tot ceea ce con­tează e să cre­eze apa­rențe dră­guțe. Pen­tru că tre­buie să-i încu­ra­jăm pe micuți — nu-i așa? — să nu se simtă com­ple­xați că ei nu pot fi ori­gi­nali, talen­tați și deș­tepți în orice dome­niu artis­tic ori ști­in­ți­fic. Tre­buie să le băgăm în cap că sco­pul scuză mij­loa­cele — nu con­tează că alt­ci­neva a făcut dese­nul sau alt­ci­neva a scris eseul dacă ei ast­fel pot fi pic­tori și scri­i­tori, iar noi putem fi mân­dri de ceea ce am rea­li­zat în viață. Nu e de colea să avem copii așa talen­tați, pre­cis că măcar jumă­tate e meri­tul nos­tru.

Iar mai târ­ziu și cu ace­leași metode, ai noș­tri copii își vor dori să ajungă chiar și doc­tori în vreo ști­ință. Apoi tim­pul va trece. Și peste mulți ani, când toate fap­tele lor mărunte vor fi deve­nit neîn­sem­nată isto­rie, copiii noș­tri aju­nși niște bătrâni vor putea spune cui o mai vrea să-i asculte că ei sunt dita­mai doc­to­rii în nu-știu-care ști­ință. Atâta doar că nimă­nui nu i-a păsat și nici n-o să-i pese vreo­dată. Nici măcar lor.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *