Știu că toți vă întrebați unde e Raiul. Unii credeți că e în ceruri și că ăi merituoși dintre noi se înalță acolo după ce mor, ca să binemerite de la Domnul o veșnică odihnă pe pășunile înverzite unde curge ambrozie și nectar. Alții credeți că e un fel de planetă nedescoperită, pe-aici prin vecinătate, unde ajungem în mod misterios și ne continuăm viața într‑o îndestulare voioasă. Alții credeți că Raiul este de fapt o reîncarnare în altă ființă, ca să experimentați viață încă o dată, dintr‑o altă perspectivă. Iar alții dintre voi nu credeți deloc în Rai și puneți această întrebare doar pentru a‑i ironiza pe cei care nu pot arăta cu degetul drumul spre el.
Habar n‑am unde e Raiul sau dacă el există. Dar ceea ce e limpede este că, dacă există, România este poarta către el. Dacă cineva vrea să ajungă în Rai sau măcar să își dea cea mai bună șansă pentru asta, aici e locul unde trebuie să vină. Desigur, nu e de ajuns să devină român. Trebuie să se mai străduie nițel. Trebuie să caute în sinele său oarece talente artistice și să se facă actor sau cântăreț, ori — dacă nu are asemenea îndemânări — să intre în politică. De îndată ce una din aceste metode a dat rezultate, succesul este garantat. Căci la români artiștii și politicienii sunt îndată ce mor cetățeni de drept ai Raiului.
De fiecare dată când se mai prăpădește un actor, de bătrânețe sau de boală, există un șir de stereotipuri care se spun și se fac. S‑a creat un soi de practică bizară, un fel de ritual social, care îl pune în prim plan — pentru ultima oară — pe artistul decedat. E musai ca el să fie prezentat mulțimii într‑o instituție culturală, care își deschide porțile publicului venit să își ia un ultim rămas bun de la trupul neînsuflețit al marelui artist. Musai se publică tot felul de opinii ale colegilor săi de breaslă, fiecare dându-și cu părerea despre tragedia pierderii marelui talent.
Lasă că lumea artiștilor este una plină de invidii și resentimente. Atunci când unul dintre ei moare, există o lege nescrisă care cere imperios ca toate criticile și toate certurile să înceteze în favoarea unui cor de aprecieri laudative la adresa defunctului. Nu e o înțelegere parafată în vreun fel, ci doar consecința firească a firii umane: pentru că vor la rândul lor să fie lăudați când se vor duce, trebuie să vorbească de bine pe cei ce se duc înaintea lor. Despre morți numai de bine.
Dacă ai fost politician, mai ales unul cu tupeu și vizibilitate, lucrurile se întâmplă similar. Că ai împroșcat cu injurii pe toată lumea, că i‑ai spurcat cu mizeriile minciunii și defăimării, că ai fost incompetent în mai tot ceea ce ai întreprins cu excepția parvenirii nu contează. Colegii de politică vor face uitate toate astea și-ți vor lăuda iubirea de nație, dedicația politică, patriotismul înflăcărat, spoind cu bidineaua nerușinată a fățărniciei toate scuipaturile și gunoaiele pe care le-ai aruncat.
Cât ai fost în viață te-au înjurat și te-au descalificat fără milă. Ai fost un tâmpit și-un incompetent, dar aura morții te‑a transformat miraculos într-un cetățean onorabil și merituos, căruia îi pavăm cu iscusite minciuni drumul către Rai. La fel ca și artiștii, politicienii visează să li se facă și lor același ritual de trecere, când le‑o veni vremea să moară. Iar când ai fost și politician și nițel artist, precum Vadim Tudor, vei sta de‑a dreapta Tatălui. Corul de osanale nu se mai sfârșește și chiar și cei pe care i‑ai măcelărit cu vorbele te vor adula.
Imaginați-vă cum va fi la moartea lui Iliescu. Ce jale națională! Ce mineri sfâșiați de durere! Ce foste muncitoare de la Apaca devastate de tristețe! Și ce de‑a politicieni care se vor întrece în a sublinia rolul istoric pe care Iliescu l‑a avut cât a trăit! Un singur lucru ne va liniști probabil: având în vedere abilitățile sale speciale, bătrânul comunist va fi cu siguranță ales președinte al Raiului, detronând monarhia absolutistă a unui individ care ne terorizează de mii de ani cu acele zece porunci absurde. Și astfel recursul la universalitate nu va mai eluda nicicând meandrele concretului.
Lasă un comentariu