Cu mulți ani în urmă am au­zit în­tâm­plă­tor o vorbă care mi‑a ră­mas în minte. Nu mai țin minte îm­pre­ju­ra­rea în care mă aflam, cred că un­deva în tren, as­cul­tând o con­ver­sa­ție a al­tor per­soane com­plet stră­ine mie, care po­ves­teau des­pre ci­neva care și‑a vă­dit brusc urâ­țe­nia ca­rac­te­ru­lui după ce se stră­du­ise în­de­lung să facă o cu to­tul altă im­pre­sie ce­lor din jur. Unul din­tre cei ce dez­bă­teau com­por­ta­men­tul îm­pri­ci­na­tu­lui a con­clu­zio­nat fi­lo­zo­fic apropo de in­su­fi­cienta cu­noaș­tere a ca­rac­te­ru­lui său: bă, dacă vrei să știi câți bani face un băr­bat, tre­buie să vezi cum se com­portă la drum, la bani, la fe­mei și la bă­u­tură. Mi s‑a pă­rut atunci doar o vorbă din po­por, nu toc­mai demnă de a fi me­mo­rată, deși pe mo­ment mi‑a atras aten­ția prin ca­rac­te­rul său in­so­lit. Însă cumva s‑a în­tâm­plat că n‑am uitat‑o și mai târ­ziu am pri­ce­put ce vroia să spună această ex­pre­sie, descoperindu‑i în­țe­le­suri pe care ini­țial nu le-am descifrat.

Dru­mul era o în­cer­care a ne­pre­vă­zu­tu­lui, mai cu seamă în vre­mu­rile mai de de­mult când a că­lă­tori pre­su­pu­nea mai multă aven­tură și ne­cu­nos­cut de­cât azi. Nu de pu­ține ori pu­teai ajunge în si­tu­a­ții di­fi­cile — lipsa apei sau a mân­că­rii, epu­i­za­rea fi­zică sau ne­aș­tep­tate și grave in­tem­pe­rii — care-ți dă­deau mă­sura ca­rac­te­ru­lui, căci a cu­noaște un băr­bat la drum în­seamnă să‑i tes­tezi so­li­da­ri­ta­tea cu gru­pul în care se află, mă­sura în care e pre­gă­tit să‑i ajute pe cei­lalți lă­sându-se pe sine la urmă.

Ba­nii erau și încă sunt o în­cer­care a cum­pă­tă­rii. Lă­co­mia ne pierde ade­sea min­țile și mulți sunt aceia care în fața unei sume sem­ni­fi­ca­tive de bani sunt gata să uite de pri­e­te­nie, de ru­de­nie sau chiar de ome­nie. Se spune că ori­cine are un preț, adică un prag mă­su­rat în bani din­colo de care este pre­gă­tit să co­mită fapte pe care alt­min­teri le-ar fi re­pu­diat cu ve­he­mență. A cu­noaște un băr­bat la bani în­seamnă să‑l pui în fața pro­priei sale lă­co­mii, să‑l aduci în ve­ci­nă­ta­tea pra­gu­lui său psi­ho­lo­gic și să ob­servi cât de jos este acesta. Unii ce­dează ne­spus de iute.

Fe­meia este ten­ta­ția ani­ma­lică. Să în­cerci li­mi­tele unui băr­bat expunându‑l nu­ri­lor ire­zis­ti­bili ai unei fe­mei în­seamnă să‑l con­frunți di­rect cu de­mo­nii ani­ma­lu­lui din sine. O dată dez­lăn­țu­ită fi­ara se­xu­ală di­nă­un­trul său, ca­rac­te­rul său își va schimba cur­sul, va uita de pri­e­teni și de fa­mi­lie și nu va nă­zui de­cât spre îm­pre­u­na­rea fi­zică. Se spune că is­to­ria lu­mii este scrisă de fapt de fe­mei, căci ne­nu­mă­rate răz­bo­aie și ali­anțe au fost mâ­nate de far­me­cele unor fe­mei fru­moase sau pu­ter­nice. Cher­chez la femme.

Bă­u­tura este în­cer­ca­rea dro­gu­lui, a anu­lă­rii ori­că­ror forme de auto­con­trol atent re­gi­zat. Bu­ta­fo­ri­ile com­por­ta­men­tu­lui pre­fă­cut se pră­bu­șesc în­mu­iate de al­cool, lă­sând să se vadă ade­vă­ra­tul per­so­naj din spa­tele sce­no­gra­fiei. Cu to­ții am vă­zut per­so­naje din an­tu­ra­jul pro­priu care au com­por­ta­mente ri­di­cole sau chiar sur­prin­ză­toare atunci când se îmbată.

Mă uit din această per­spec­tivă la ma­rii băr­bați ai po­li­ti­cii dâm­bo­vițene, toți cam­pi­oni în­chi­pu­iți ai tu­tu­ror vir­tu­ți­lor ima­gi­na­bile: in­te­li­genți, spi­ri­tu­ali, pu­ter­nici, ele­ganți, com­pe­tenți, se­du­că­tori, in­vin­ci­bili. Cu to­ții de­fi­lează în prim-pla­nu­rile te­le­vi­ziu­ni­lor, su­râ­zând su­pe­rior și afa­bil, ca și cum ne-ar gra­tula pe toți cu o clipă din ne­pre­țu­ita lor aten­ție. Din lu­mea lor ve­niră cu greu ca să ne-audă che­ma­rea. Dar de fi­e­care dată când e vorba să treacă prin fur­cile ca­u­dine ale aces­tor în­cer­cări, fi­bra lor mo­rală se do­ve­dește a fi ex­trem de fi­ravă. Ma­rii băr­bați nu sunt din fier, cum se pre­tind, ci dintr-un amă­rât de car­ton, nici ăla de prea bună calitate.

Tă­ri­ceanu, de pildă, nu poate re­zista nu­ri­lor fe­me­i­lor și până acum cinci făp­turi di­a­fane l‑au adus în fața al­ta­ru­lui, fără să le nu­mă­răm pe alea care s‑or fi mul­țu­mit cu vreo tă­vă­leală oca­zio­nală. Sunt si­gur că mai sunt mulți ca el prin clasa po­li­tică. Bă­sescu are mai multă stă­pâ­nire când vine vorba de fe­mei, s‑ar zice că le do­mină el pe ele, dar pare să nu re­ziste ten­ta­ți­i­lor bă­u­tu­rii. N‑ar fi sin­gu­rul. Pe mulți al­ții i‑au pier­dut ba­nii și au ajuns să schimbe par­ti­dele aler­gând după încă o miză fi­nan­ci­ară, mâ­nați din spate de o ire­me­di­a­bilă lăcomie.

Iar acum, în fine, ne­pre­vă­zu­tul îi lo­vește cel mai amar­nic. Nu e aven­tura dru­mu­lui, cum era odi­ni­oară, ci puș­că­ria. Aflați în fața per­spec­ti­vei ne­aș­tep­tate de a pe­trece un timp în spa­tele unor gra­tii, în con­di­ții de viață pe care le pu­tem numi pre­care, băr­ba­ții fal­nici ai po­li­ti­cii ro­mâ­nești se to­pesc ca niște lu­mâ­nări și se com­portă ca niște li­ce­eni prinși că fu­mează în toa­leta șco­lii. Se vai­cără pe unde apucă de con­di­ți­ile din arest, de­fi­lează cu că­tu­șele ri­di­cate dea­su­pra ca­pu­lui ca niște pri­go­niți ai sor­ții, ba chiar își des­co­peră su­bit tot fe­lul de boli care nu pă­reau să‑i su­pere câtă vreme erau li­beri. Dintr‑o dată de­vin car­d­iaci, di­a­be­tici și re­u­ma­tici, dintr‑o dată să­nă­ta­tea lor nu poate su­porta con­di­ți­ile din de­ten­ție. Doar co­rup­ția le mai alină pu­țin suferința.

Ul­ti­mul pe listă este Oprescu. Fi­ind me­dic, si­mu­lă­rile sale au un par­fum de pro­fe­sio­na­lism — își in­jec­tează su­pra­doze de in­sulină că să i se facă rău și să fie dus la spi­tal. To­tul în spe­ranța că vreun con­frate de-al său va avea mi­los­te­nia de a‑l in­terna, declarându‑l inapt pen­tru ce­lula puș­că­riei. Spre cin­stea lor, cei ce l‑au con­sul­tat nu doar că n‑au con­sim­țit la min­ciună, ci au și de­cla­rat pu­blic ce anume pro­voacă “agra­vă­rile” di­a­be­tu­lui dom­nu­lui Oprescu, adă­u­gând că e o prac­tică obiș­nu­ită a unor di­a­be­tici care vor să fie spitalizați.

Dar, dră­cia dra­cu­lui, tra­ta­men­tul cu in­sulină i se ad­mi­nis­tra de­ți­nu­tu­lui Oprescu la in­fir­me­rie. Deci cine îi dă­dea su­pra­doză? Mis­ter to­tal. Până mai zi­lele tre­cute când au pi­cat peste el cu un con­trol ino­pi­nat în ce­lulă și l‑au gă­sit cu două fla­coane sub sal­tea. Încă o le­gendă a ma­re­lui băr­bat de fier, in­ex­pug­na­bil și de ne­în­frânt, s‑a dă­râ­mat. Și ăsta tot din car­ton e.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.