Cu mulți ani în urmă am auzit întâmplător o vorbă care mi‑a rămas în minte. Nu mai țin minte împrejurarea în care mă aflam, cred că undeva în tren, ascultând o conversație a altor persoane complet străine mie, care povesteau despre cineva care și‑a vădit brusc urâțenia caracterului după ce se străduise îndelung să facă o cu totul altă impresie celor din jur. Unul dintre cei ce dezbăteau comportamentul împricinatului a concluzionat filozofic apropo de insuficienta cunoaștere a caracterului său: bă, dacă vrei să știi câți bani face un bărbat, trebuie să vezi cum se comportă la drum, la bani, la femei și la băutură. Mi s‑a părut atunci doar o vorbă din popor, nu tocmai demnă de a fi memorată, deși pe moment mi‑a atras atenția prin caracterul său insolit. Însă cumva s‑a întâmplat că n‑am uitat‑o și mai târziu am priceput ce vroia să spună această expresie, descoperindu‑i înțelesuri pe care inițial nu le-am descifrat.
Drumul era o încercare a neprevăzutului, mai cu seamă în vremurile mai de demult când a călători presupunea mai multă aventură și necunoscut decât azi. Nu de puține ori puteai ajunge în situații dificile — lipsa apei sau a mâncării, epuizarea fizică sau neașteptate și grave intemperii — care-ți dădeau măsura caracterului, căci a cunoaște un bărbat la drum înseamnă să‑i testezi solidaritatea cu grupul în care se află, măsura în care e pregătit să‑i ajute pe ceilalți lăsându-se pe sine la urmă.
Banii erau și încă sunt o încercare a cumpătării. Lăcomia ne pierde adesea mințile și mulți sunt aceia care în fața unei sume semnificative de bani sunt gata să uite de prietenie, de rudenie sau chiar de omenie. Se spune că oricine are un preț, adică un prag măsurat în bani dincolo de care este pregătit să comită fapte pe care altminteri le-ar fi repudiat cu vehemență. A cunoaște un bărbat la bani înseamnă să‑l pui în fața propriei sale lăcomii, să‑l aduci în vecinătatea pragului său psihologic și să observi cât de jos este acesta. Unii cedează nespus de iute.
Femeia este tentația animalică. Să încerci limitele unui bărbat expunându‑l nurilor irezistibili ai unei femei înseamnă să‑l confrunți direct cu demonii animalului din sine. O dată dezlănțuită fiara sexuală dinăuntrul său, caracterul său își va schimba cursul, va uita de prieteni și de familie și nu va năzui decât spre împreunarea fizică. Se spune că istoria lumii este scrisă de fapt de femei, căci nenumărate războaie și alianțe au fost mânate de farmecele unor femei frumoase sau puternice. Cherchez la femme.
Băutura este încercarea drogului, a anulării oricăror forme de autocontrol atent regizat. Butaforiile comportamentului prefăcut se prăbușesc înmuiate de alcool, lăsând să se vadă adevăratul personaj din spatele scenografiei. Cu toții am văzut personaje din anturajul propriu care au comportamente ridicole sau chiar surprinzătoare atunci când se îmbată.
Mă uit din această perspectivă la marii bărbați ai politicii dâmbovițene, toți campioni închipuiți ai tuturor virtuților imaginabile: inteligenți, spirituali, puternici, eleganți, competenți, seducători, invincibili. Cu toții defilează în prim-planurile televiziunilor, surâzând superior și afabil, ca și cum ne-ar gratula pe toți cu o clipă din neprețuita lor atenție. Din lumea lor veniră cu greu ca să ne-audă chemarea. Dar de fiecare dată când e vorba să treacă prin furcile caudine ale acestor încercări, fibra lor morală se dovedește a fi extrem de firavă. Marii bărbați nu sunt din fier, cum se pretind, ci dintr-un amărât de carton, nici ăla de prea bună calitate.
Tăriceanu, de pildă, nu poate rezista nurilor femeilor și până acum cinci făpturi diafane l‑au adus în fața altarului, fără să le numărăm pe alea care s‑or fi mulțumit cu vreo tăvăleală ocazională. Sunt sigur că mai sunt mulți ca el prin clasa politică. Băsescu are mai multă stăpânire când vine vorba de femei, s‑ar zice că le domină el pe ele, dar pare să nu reziste tentațiilor băuturii. N‑ar fi singurul. Pe mulți alții i‑au pierdut banii și au ajuns să schimbe partidele alergând după încă o miză financiară, mânați din spate de o iremediabilă lăcomie.
Iar acum, în fine, neprevăzutul îi lovește cel mai amarnic. Nu e aventura drumului, cum era odinioară, ci pușcăria. Aflați în fața perspectivei neașteptate de a petrece un timp în spatele unor gratii, în condiții de viață pe care le putem numi precare, bărbații falnici ai politicii românești se topesc ca niște lumânări și se comportă ca niște liceeni prinși că fumează în toaleta școlii. Se vaicără pe unde apucă de condițiile din arest, defilează cu cătușele ridicate deasupra capului ca niște prigoniți ai sorții, ba chiar își descoperă subit tot felul de boli care nu păreau să‑i supere câtă vreme erau liberi. Dintr‑o dată devin cardiaci, diabetici și reumatici, dintr‑o dată sănătatea lor nu poate suporta condițiile din detenție. Doar corupția le mai alină puțin suferința.
Ultimul pe listă este Oprescu. Fiind medic, simulările sale au un parfum de profesionalism — își injectează supradoze de insulină că să i se facă rău și să fie dus la spital. Totul în speranța că vreun confrate de-al său va avea milostenia de a‑l interna, declarându‑l inapt pentru celula pușcăriei. Spre cinstea lor, cei ce l‑au consultat nu doar că n‑au consimțit la minciună, ci au și declarat public ce anume provoacă “agravările” diabetului domnului Oprescu, adăugând că e o practică obișnuită a unor diabetici care vor să fie spitalizați.
Dar, drăcia dracului, tratamentul cu insulină i se administra deținutului Oprescu la infirmerie. Deci cine îi dădea supradoză? Mister total. Până mai zilele trecute când au picat peste el cu un control inopinat în celulă și l‑au găsit cu două flacoane sub saltea. Încă o legendă a marelui bărbat de fier, inexpugnabil și de neînfrânt, s‑a dărâmat. Și ăsta tot din carton e.
Lasă un comentariu